MINSTERUL APELOR ŞI PROTECTIEI MEDIULUI

XI Aplicarea fertilizanţilor cu azot

11.1 Cantităţi aplicate, luând în considerare rezervele din sol

Stabilirea cantităţilor adecvate de azot sub formă de îngrăşăminte pentru diferite culturi este o operaţiune destul de dificil de realizat datorită numeroşilor factori care trebuie luaţi în considerare, cei mai importanţi fiind necesităţile în azot ale culturilor şi cantităţile de azot asimilabil disponibilizate de sol pe durata ciclului de vegetaţie.

185. Necesităţile de azot variază considerabil la diferite culturi, iar în cadrul aceleaşi culturi cu nivelul recoltei posibil de realizat într-o anumită conjunctură de factori pedoclimatici şi tehnologici. Capacitatea de producţie a unei culturi, determinată genetic, poate fi atinsă numai în condiţii ideale, când prin factorii menţionaţi mai sus sunt realizate condiţii optime de creştere şi dezvoltare a plantelor. Din raţiuni economice, interesul agricultorilor este canalizat spre obţinerea unor producţii vegetale cât mai apropiate de capacitatea de producţie a plantelor pe care le cultivă, ceea ce presupune folosirea unor tehnici ntensive de cultură, inclusiv a fertilizării. Dar conform legii randamentelor descrescânde, producţia maximă nu coincide, de regulă, cu producţia optimă din punct de vedere economic. De acest aspect trebuie să se ţină seama în special în cazul fertilizării cu azot, deoarece majoritatea culturilor au tendinţa de a intra într-un regim de consum de lux, respectiv de a continua să absorbă cantităţi importante de azot peste nevoile lor, cantităţi care nu se reflectă în sporuri de producţie. Din acest motiv dozele de azot trebuie corelate cu un nivelul de producţie cel mai avantajos economic.

186. Având în vedere aspectele economice prezentate mai sus, precum şi restricţiile impuse de protecţia mediului, cantităţile de azot care se aplică trebuie astfel dimensionate încât să asigure completarea stocului de azot mineral existent în sol până la nivelul necesar obţinerii unor producţii profitabile, în condiţii de protecţie a apelor de suprafaţă şi a celor subterane faţă de contaminarea cu nitraţi.

187. Ambele exigenţe pot fi îndeplinite printr-o corectă gestionare a azotului din sol, care să ţină cont de dinamica acestui nutrient în ecosistemul agricol din care face parte solul şi cultura respectivă.

Prin urmare, dozele stabilite pe baza necesarului de azot pentru formarea unei recolte scontate, trebuie corectate cu cantitatea de azot mineral pe care solul o poate disponibiliza pe durata ciclului vegetativ şi cu alte aporturi (din precipitaţii, din apa de irigaţie, din resturi vegetale încorporate în sol, din fixare biologică) şi pierderi de azot (prin levigare, prin volatilizare, prin imobilizare biologică, ş.a.).

188. Aceste corecţii pot fi făcute cu ajutorul următoarei relaţii:

DN = N_c - (N_s+ N_a + N_b + N_r) + (N_i + N_g + N_l)

în care:

DN doza de azot din îngrăşământ (organic + mineral) pentru recolta scontată, în kg/ha;

N_c necesarul de azot pentru recolta scontată, în kg/ha;

N_sazotul disponibilizat de sol în cursul perioadei de vegetaţie, în kg/ha;

N_aazot provenit din apa de irigaţie şi din atmosferă (pulberi, precipitaţii), în kg/ha;

N_bazot provenit din fixare biologică, în kg/ha;

N_razot provenit din mineralizarea resturilor vegetale ale culturilor precedente, în kg/ha;

N_iazot pierdut prin imobilizare de către microorganismele din sol, în kg/ha;

N_gazot pierdut prin volatilizare, inclusiv prin denitrificare, în kg/ha;

N_lazot pierdut prin antrenare cu scurgerile de suprafaţă şi prin levigare, în kg/ha.

Corecţiile făcute pe baza acestei relaţii au un caracter estimativ, datorită complexităţii fenomenelor care controlează parametrii respectivi aşa cum rezultă din cele ce urmează.

Necesităţile de azot ale culturii (N_c)

Necesităţile de azot ale culturii se pot estima din exportul de azot în recolta scontată. În anexa 1 sunt prezentate consumurile medii specifice de azot pentru principalele culturi din România (kg de N/tona de recoltă principală şi cantitatea corespunzătoare de recoltă secundară). Cifrele au o valoare aproximativă, în cadrul aceleaşi specii existând diferenţe intre cultivari.

Se atrage atenţia asupra necesităţii de a stabili pe baze realiste recolta scontată, ţinând cont de capacitatea productivă a terenului şi cultivarului, de potenţialul climatic al zonei, de posibilitatea de a executa la timp şi de bună calitate lucrările solului şi cele de întreţinere a culturii, de disponibilităţile de apă în cazul culturilor irigate, etc.

Azotul disponibilizat de sol (N_s)

Azotul din sol se găseşte, aproape în totalitate, în materia organică, şi doar o fracţiune mică din acesta se găseşte într-o formă imediat asimilabilă pentru plante. Azotul organic poate fi utilizat de culturi numai după trecerea lui într-o formă anorganică prin mineralizarea sau descompunerea treptată a materiei organice din sol, în primul rînd în azot amoniacal şi apoi în azot nitric.

În mod obişnuit, materia organică din sol este constituită din fracţiuni care diferă după valoarea raportului C/N (carbon azot). Fracţiunea, cu valoarea raportului C/N de ordinul 8 -11, denumită humus, este o fracţiune stabilă, care a atins un echilibru şi prin urmare se descompune mai lent; alte fracţiuni cu valori superioare ale acestui raport, sunt descompuse mai rapid decât humusul de către microorganismele din sol, a căror activitate este mai mult sau mai puţin intensă, în funcţie de condiţiile de temperatură şi umiditate.

Azotul potenţial accesibil sau mineralizabil provine din aceste fracţiuni mai puţin stabile. Pentru condiţiile de sol din România el reprezintă între 1 şi 2% din azotul total, atât la soluri luate de mult în cultură cât şi la soluri în regim natural. Cantitativ, variază între 20 kg şi 50 kgN/ha.an, în funcţie de tipul de sol şi condiţiile climatice din anul respectiv.

Conţinutul de azot mineral (N_min) din sol la un moment dat poate fi determinat printr-o metodă destul de riguroasă în laborator. Informaţia obţinută, convertită în kg azot/ha, poate fi folosită la stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot de aplicat în primăvară la culturile de toamnă.

Nu tot azotul mineralizat în sol în decursul unui an poate fi disponibil pentru culturi; cel mineralizat în perioada de creştere activă a plantei este susceptibil de a fi utilizat de culturi, prin urmare, pentru stabilirea dozei de îngrăşământ trebuie să se ţină cont de de perioada în care cultura ocupă efectiv terenul. Astfel, se poate considera pentru culturile de primăvară-vară o valorificare de2/3 a azotului potenţial accesibil şi de 3/4 sau 1/2 pentru culturile de toamnă-iarnă, în consonanţă cu ocuparea terenului. Valorile se modifică dacă intervin eventualele precipitaţii abundente care pot spăla mai mult sau mai puţin intens nitraţii acumulaţi în profilul de sol; în cazul culturilor care ocupă permanent solul, valorile pot fi considerate în totalitate.

Azotul provenit din apa de irigaţie şi din atmosferă (pulberi, precipitaţii căzute) (N_a)

Cantităţile de azot intrate în sol cu pulberile atmosferice şi cu precipitaţiile (ploi, zăpezi), variază considerabil cu tipul de activitate. În general, se pot estima cantităţi de 5 -10 kg de N pe an, mai mari în situaţiile cu activităţi industriale intensive în zonă. Apa de irigaţie, dacă este contaminată cu compuşi ai N, poate vehicula cantităţi apreciabile din acest nutrient, care trebuie contabilizat în planul de fertilizare.

Azotul fixat biologic (N_b)

Cantitatea de azot fixată biologic în sol în principal în urma simbiozei dintre Rhisobium - Leguminoase, depinde foarte mult specia cultivată, de producţia şi biomasa încorporată în sol, putând ajunge la sute de kg N/ha.

Azot provenit de la culturile precedente (N_r)

Cantitatea de azot asimilabil furnizat de reziduurile culturii (lor) precedente depinde de cantitatea şi compoziţia acestora sub raportul conţinutului de azot şi de gradul mai mare sau mai mic de lignificare. Depinde de asemenea, de cât de bine au fost încorporate în sol, de epoca când a fost făcută, şi de timpul trecut de la încorporare.

Culturile anuale pot lăsa în sol cantităţi mai mari sau mai mici din partea lor aeriană.

Este dificil de apreciat cu o minimă rigoare, ce cantităţi de azot sau de alţi nutrienţi proveniţi de la culturile precedente pot fi luate în calculul dozelor de îngrăşăminte. Cu titlu informativ, din anexa 1 se pot estima cantităţile de azot din reziduurile vegetale încorporate în sol.

Azotul imobilizat de microorganizmele din sol (N_i)

Încorporarea în sol a reziduurilor vegetale sărace în N stă la originea unei diminuări a conţinutului de N mineral din sol deoarece cantităţile de nutrienţi eliberaţi în cursul descompunerii reziduurilor sunt insuficiente pentru satisfacerea necesităţilor microorganizmelor responsabile de această descompunere.

Se poate da ca exemplu introducerea paielor de la cereale cu rapoarte C/N mari, peste 100. Pentru a evita o asemenea diminuare, se recomandă să se încorporeze odată cu paiele o cantitate de azot mineral de ordinul a 8 -10 kg de N pentru fiecare tonă de paie introdusă. Dacă nu se procedează în acest fel, există riscul ca cultura din anul respectiv să sufere de o carenţă mai gravă sau mai puţin gravă de azot. Din punct de vedere al protecţiei apelor de poluarea cu nitraţi, imobilizarea N de către microorganisme poate fi considerată benefică.

Pierderi de azot sub formă de gaze în atmosferă (N_g)

Aceste pierderi se pot produce prin diferite mecanisme, în special prin denitrificare şi prin volatilizarea amoniacului la suprafaţa solurilor alcaline. Se estimează că într-un sol normal se poate denitrifica 10 -15 % de azot nitric din cel produs anual prin mineralizarea materiei organice din sol şi din cel încorporat sub formă de îngrăşăminte chimice. Aceste pierderi pot fi mai mari în soluri cu drenaj defectuos, unde frecvenţa şi intensitatea fenomenului sunt mai mari.

Aceste pierderi prin volatilizare pot atinge 50% în cazul îngrăşămintelor cu azot amoniacal sau ureic, când sunt aplicate superficial pe soluri alcaline, pe o vreme cu vânt şi temperatură ridicată.

Pierderi prin spălare cu scurgerile de suprafaţă şi cu apele de percolare (N_l)

Pierderile de azot sub formă de nitraţi, cu scurgerile de suprafaţă şi cu apele de percolare, sunt principalul agent de poluare difuză a mediului acvatic, originând din activităţi agricole. Astfel de pierderi pot fi de ordinul mai multor kg de N pe ha şi pe an , în funcţie de numeroşi factori care controlează nivelul de nitraţi prezenţi în sol şi intensitatea fenomenelor de scurgere şi levigare. Acest nivel variază cu cantitatea, tipul de îngrăşământ epoca şi tehnica de aplicare a îngrăşămintelor cu N, cu cantitatea de azot nitric rezultat în urma mineralizării materiei organice din sol şi a altor reziduuri organice încorporate în sol precum şi cu cantitatea de azot intrată în sol pe alte căi.

Mineralizarea materiei organice şi fenomenele de spălare a nitraţilor sunt puternic influenţate de modul de folosinţă a solului şi de tehnologiile de cultură.

Atât din p.d.v. economic cât şi din p.d.v. al protejării calităţii mediului se impune să se reducă la maxim aceste pierderi, ceeea ce este posibil prin adoptarea si practicarea practicilor agricole corecte.

189. Doza necesară de azot pentru realizarea recoltei scontate, astfel estimată trebuie să fie asigurată în primul rând din îngrăşămintele organice existente în fermă şi în completare cu îngrăşăminte produse industrial.

190. Cantităţile de îngrăşăminte organice care se pot aplica anual la ha, depind cultură, de gradul de descompunere, textura solului şi de alţi factori zonali. În anexa 2 sunt prezentate date de acest gen referitore la gunoiul de grajd.

191. Doza specifică nu trebuie să depăşească 170-210 kg de azot pe hectar şi an. Cantitatea maximă se va aplica atunci când:

· se utilizează bălegar puţin fermentat;

· se administrează pe soluri grele (argiloase) sau care au capacitate ridicată de denitrificare;

· se aplică la culturi cu perioade lungi de vegetaţie sau care consumă cantităţi ridicate de azot;

· se aplică în zone cu nivel ridicat de precipitaţii.

192. Urina se poate folosi atât la îngrăşarea de bază cu norme cuprinse între 10 şi 80 tone la hectar şi an, funcţie de conţinutul de azot, limita minimă fiind pentru urina de cabaline de 1,6% azot şi limita maximă pentru urina de bovine de 0,2 % azot. Este necesar să fie respectată şi norma specifică de 170 - 210 kg de azot pe hectar şi an, ţinand cont şi de rezervele din sol. Urina mai poate fi utilizată şi ca îngrăşământ suplimentar, în norme cuprinse între 3 şi 20 de tone la hectar, amestecată cu 2 - 3 părţi apă. Efecte deosebit de bune se obţin prin amestecarea urinei cu superfosfat (250- 600 kg/ha), în funcţie de conţinutul de azot al acesteia.

193. Mustul de gunoi de grajd se poate utiliza la fertilizarea de bază, în norme cuprinse între 40 si 80 tone la hectar şi an, sau ca îngrăşământ suplimentar, (10 - 20 t/ha, amestecat cu 2 - 3 părţi apa). Se poate utiliza, de asemenea, cu efecte foarte bune, în amestec cu superfosfat (300 - 600 kg/ha), în funcţie de conţinutul de azot al mustului de gunoi de grajd. Aceleaşi norme sunt recomandate şi pentru tulbureală. Pentru utilizare, tulbureala trebuie curaţată de corpurile străine solide, omogenizată atât periodic cât şi în momentul administrării. Se poate administra şi partea lichidă separată de cea solidă.

194. Dejecţiile semifluide şi fluide pentru a fi aplicate trebuie să fie libere de corpuri solide şi, de asemenea, trebuie omogenizate în timpul administrării. Este obligatorie încorporarea acestora direct în sol sau în maxim 3 ore dacă administrarea s-a făcut prin imprăştiere la suprafaţa solului. Încorporarea directă în sol se poate face în timpul vegetaţiei sau în afara perioadei de vegetaţie, la adâncimea de 10-20 cm. Normele se stabilesc în funcţie de cerinţele culturilor, conform tehnologiilor de cultură şi cartării agrochimice, fiind cuprinse între 5 şi 80 t/ha.

195. Mraniţa, fiind un îngrăşământ foarte eficient, se foloseşte mai ales în legumicultură, atât în câmp cât şi în spaţii protejate. Cantitatea care se utilizează la hectar variază între 20 şi 60 tone.. Composturile se pot utiliza la toate culturile agricole în cantităţi de 15-25 tone la hectar. Spre deosebire de gunoi are o acţiune rapidă, însă efectul se face simţit numai pentru un an sau doi.

196. Dată fiind multitudinea şi complexitatea factorilor implicaţi în determinarea dozelor tehnice corecte de azot de aplicat, se recomandă ca fermierii să apeleze la seviciile specializate oficiale ale Ministerului Agriculturii (Oficiile judeţene de sudii pedologice şi agrochimice, Anexa 8) care, pe baza unui studiu agrochimic compex, în funcţie de recolta scontată, elaborează informatic recomandări de fertilizare mai adecvate, inclusiv privind dozele de azot, epocile şi tehnicile de aplicare.

11.2 Epoca şi tehnicile de aplicare; perioade improprii pentru aplicarea fertilizanţilor cu azot

11.2.1 Epoca de aplicare a fertilizanţilor cu azot

Epocile cele mai adecvate de aplicare a îngrăşămintelor azotoase sunt cele în care sunt cerinţe mari de consum a culturilor azot, asigurându-se astfel o eficienţă maximă a acestui nutrient dar şi alte rezultate benefice cum este cel de reducere a cantităţilor de azot disipate în mediu, respectiv a riscului de poluare a apelor prin infiltrare în sol sau prin scurgeri de suprafaţă.

Aceste epoci depind de cerinţele culturii dar şi de condiţiile climatice prevalente în zonă precum şi de forma chimică sub care se găseşte azotul în îngrăşământul care se aplică.

197. Dacă se aplică îngrăşăminte chimice cu azotul în formă nitrică, amoniacală sau ureică, care pot fi imediat sau uşor absorbite de plante, atunci se recomandă să fie aplicate în acele epoci când culturile au necesităţi mari.

198. Când se utilizează fertilizanţi cu azot în formă predominant organică, cum sunt gunoiul de grajd, compostul şi alte îngrăşăminte organice, trebuie să se ţină cont că azotul, înainte de a fi absorbit de plante trebuie să treacă în formă minerală printr-o serie de transformări pe care le suferă în sol. Prin urmare, aceste îngrăşăminte se aplică cu suficient timp înainte de epoca de maximă absorbţie de către culturi. În cazul culturilor anuale, şi din raţiuni practice, asemenea îngrăşăminte se aplică la semănat sau plantat sau într-un stadiu premergător.

În continuare se prezintă recomandări privind epocile şi tehnicile de fertilizare cu azot corespunzătoare unor grupe relativ mari de culturi.

11.2.1.1 Culturi semănate toamna

199. Datorită cantităţilor mai mari de azot mineral provenit din mineralizarea materiei organice existente toamna în sol şi a precipitaţiilor mai abundente din sezonul toamnă - iarnă, există un risc crescut de contaminare a apelor cu N nitric prin levigare şi scurgeri de suprafaţă. De aceste rezerve din sol trebuie să se ţină cont la fertilizarea culturilor de toamnă, dozele aplicate fiind la nivelul de 1/4 din doza anuală de azot, stabilită pe pricipiile menţionate anterior.

200. Se recomandă aplicarea azotului numai sub formă amoniacală sau amidică. Procedându-se în acest fel, culturile vor consuma în primele faze de vegetaţie azotul rezidual din sol, contribuind astfel la reducerea cantităţilor de nitraţi antrenaţi în apele de suprafaţă şi în cele subterane.

Restul cantităţii de azot se aplică în primăvară (eventual corectată cu valoarea N_min). Pe soluri cu textură grosieră se recomandă fracţionarea acestei cantităţi.

11.2.1.2 Culturi de primăvară-vară

201. Fertilizarea de bază se recomandă a fi făcută cu 1/4 până la 1/3 din doză pentru a preveni pierderile prin levigare, mai ales când sunt prognozate precipitaţii mai abundente. Restul cantităţii urmează să fie aplicat în perioada de consum maxim al plantelor, o dată cu lucrările de întreţinere a culturilor.

11.2.1.3 Culturi perene

202. La culturile perene viti-pomicole nu se recomandă fertilizarea cu azot în perioda de repaus vegetativ, existând riscul unor pierderi mai mari sau mai mici cu apa de precipitaţii şi prin scurgeri de suprafaţă prin scurgeri, în marea lor majoritate plantaţiile fiind situate pe terenuri cu pante mai mari sau mai mici. Fertilizarea se practică în timpul vegetaţiei active, în perioada de consum maxim al azotului.

11.2.2 Tehnici de aplicare a fertilizanţilor

203. Mijloacele tehnice pentru aplicarea fertilizantilor se vor alege cu mare atentie, in functie de felul si starea fertilizantilor, de metoda aplicata pentru dozare si aplicare propriu-zisa, de felul actionarii, de capacitate.

204. Caracteristica comună este aceea că toate utilajele trebuie sa aiba componentele active de lucru rezistente la coroziune, deoarece toti fertilizantii sunt corozivi. Acest aspect are relevanta nu numai pentru fiabilitatea utilajului, ci si pentru calitatea lucrarii pe care o executa si care presupune ca toate functiunile tehnice si reglajele sa se mentina.

11.2.2.1 Îngrăşăminte chimice

205. Cea mai corectă administrare a îngrăşămintelor chimice este încorporarea directă în sol. Se recomandă evitarea efectuării fertilizării pe soluri proaspăt lucrate în profunzime (afânare adâncă, desfundare), pentru a împiedica penetrarea nitraţilor spre apele subterane.

206. Îngrăşămintele chimice solide, sub forma de pulberi sau sub forma de granule, pot fi aplicate pe camp prin imprastiere la suprafata cu ajutorul masinilor de aplicat îngrăşăminte. Masinile cu buncare de capacitate mare permit realizarea de capacitati de lucru mai mari, fara sa fie nevoie sa se incarce prea des cu ingrasamant, dar buncarul/bena cu capacitate mare fac ca in ansamblul ei masina sa fie grea si sa exercite o tasare asupra solului. Masinile cu distribuitor de tip disc centrifugal sunt relativ simple, cu ele pot acoperi suprafete mai mari in unitatea de timp, dar calitatea lucrului este ceva mai slaba in comparatie cu cea a masinilor cu distributie mecanica.

207. Cerinta principala a lucrarii de administrare este sa se dozeze îngrăşămintele cat mai constant si sa se distribuie cat mai uniform. Daca debitul este reglat corect, cantitatea stabilita de îngrăşăminte la hectar va putea fi respectata. Uniformitatea distributiei are importanta mare, caci o distributie neuniforma face ca in unele zone cantitate de îngrăşământ să fie mai mică, neasigurându-se efectul de îngrăşare scontat, iar in altele să fie concentraţii prea mari de îngrăşământ, provocand prin aceasta poluarea locala a solului. Pentru obtinerea uniformitatii debitului pe lungime, la unele masini transportorul de alimentare este alimentat de la rotile proprii ale masinii, prin aceasta asigurandu-se inedependenţa de viteza de deplasare a agregatului de maşini, a cantităţii de îngraşământ distribuită pe unitatea de suprafată.

208. La executarea lucrarii de aplicare a îngrăşămintelor chimice pe toata suprafata este necesar nu numai ca aparatul de distributie al maşinii sa distribuie uniform, ci si deplasarea in câmpa agreagului tractor-masina sa fie corecta. La marginile fasiei pe care sunt imprastiate îngrăşămintele cantitatea de îngrăşământ pe unitatea de suprafata este mai mica, de aceea este necesara o oarecare suprapunere a marginilor parcursurilor vecine. Absenta suprapunerii duce la formarea unor fâşii cu prea putin îngrăşământ; suprapunerea exagerată duce la formare unor fâşii pe care concentraţia de îngrăşământ este prea mare.

209. Fenomene similare apar atunci cand agregatul de maşini la deplasarea in lucru nu respecta linia dreaptă. Pentru evitarea repartizarii neuniforme a îngrăşămintelor pe câmp se recomandă, mai ales in cazul maşinilor cu latime mare de lucru, sa se recurga la jalonare.

Asigurarea debitului de îngrăşământ şi uniformitatea distribuţiei pot depinde şi de parametrii de performanţă ai maşinii de aplicat îngrăşăminte, dar sunt influenţaţi şi de alţi factori. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt cei legaţi de starea şi umiditatea îngrăşământului. Nu există nici o maşină, ori cât de perfecţionată tehnic ar fi, care să poată lucra perfect atunci cand însuşirile fizice ale îngrăşămintelor sunt necorespunzatoare. Îngrăşămintele chimice sub formă de pulberi sunt foarte higroscopice, ele preiau umiditate atât in timpul depozitării in condiţii proaste, cât şi în timpul manevrării pentru încarcarea maşinii şi chiar în timpul distribuirii. Ca urmare a umezirii particulele de îngrăşămînt aderă între ele, se formează bulgări de diferite dimensiuni, prin aceasta scade precizia dozării şi creste gradul de neunifomitate al distribuţiei. La un anumit grad de umezire îngrăşămintele pot adera şi de organele cu care vin în contact ale maşinii de aplicat, înrăutaţind şi mai mult calitatea distribuţiei.

210. Una dintre cele mai importante reguli la utilizarea masinilor de aplicat îngrăşăminte chimice este de aceea să nu se lucreze cu material cu bulgari sau cu granulaţie mai mare şi să nu se lucreze dacă umiditatea aerului este mai ridicată, pe ceaţă sau burniţă.

211. Pentru aplicarea îngrăşămintelor chimice in benzi, concomitent cu semănatul, se folosesc echipamente de fertilizat purtate pe semănatoarea pentru culturi praşitoare. Debitul de îngrăşământ trebuie să fie reglat la aceiaşi valoare la toate secţiile.

Pentru evitarea poluării solului este important şi modul în care sunt manevrate îngrăşămintele.

212. Orice intervenţie prin care pe sol ajung concentrate cantităţi mai mari de îngrăşăminte, de exemplu la încarcarea buncarului la marginea parcelei, duce la degradarea solului în zona respectivă. Maşinile de aplicat îngrăşăminte chimice trebuie să permită golirea comodă şi sigură a cantităţii de îngrăşământ care nu s-a consumat la sfârşitul lucrului.

213. Aplicarea îngrăşămintelor chimice se poate face ca fertilizare de bază, sub aratură, împreună cu gunoiul, sau separat, înainte de semănat, sau cel mai indicat, o data cu semănatul.

214. Aplicarea îngrăşămintelor chimice în perioada de vegetaţie a plantelor trebuie înlocuită, pe cât posibil, cu administrarea prin încorporare directă în sol a îngrăşămintelor organice naturale, lichide sau păstoase.

215. Ca îngrăşământ de bază se foloseşte în toate cazurile unul mai greu solubil în apă (superfosfat, sare potasică, cenuşă). Îngrăşămintele cu azot se aplică la lucrările de bază în zonele cu ierni uşoare şi fără precipitaţii abundente, iar în celelalte zone vor fi administrate concomitent cu semănatul.

216. La alegerea şi modul de aplicare a îngrăşămintelor chimice, precum şi la stabilirea cantităţilor care se vor utiliza, se ţine seama de cerinţele culturii, de rezervele solului în nutrienţi, de caracteristicile solului (tipul, capacitatea de reţinere a îngrăşămintelor, pH-ul etc.) şi de condiţiile de climă şi meteorologice. În plus se va lua în considere obligatoriu istoricul câmpului şi anume ce culturi au fost practicate în anii precedenţi, îngrăşămintele aplicate şi dacă au fost sau nu utilizate sisteme de irigaţii.

217. La aplicarea îngrăşămintelor chimice trebuie să se ţină cont de exigenţele specifice culturilor. De exemplu, îngrăşămintele care conţin clor ca ion însoţitor nu se recomandă a fi aplicate la culturi din familia Solanaceae (tutun, tomate, cartof) deoarece influenţează negativ producţia, mai ales din punct de vedere calitativ, în schimb pot fi aplicate cu succes la sfecla de zahăr şi la culturi rădăcinoase.

218. Îngrăşămintele complexe se recomandă a fi aplicate în funcţie de raportul dintre nutrienţi. De exmplu: cele în care predomină P₂O₅ sunt mai adecvate pentru cerealele păioase înainte de semănat, cele cu un raport în favoarea azotului sunt adecvate pentru culturi tehnice etc.

219. Însuşirile solului influenţează utilizarea îngrăşămintelor: pe solurile grele se pot administra cantităţi mai mari de îngrăşăminte decât pe cele uşoare; pe solurile acide se vor aplica îngrăşăminte cu reacţie fiziologică alcalină, iar pe solurile alcaline se vor aplica îngrăşăminte cu reacţie fiziologică acidă.

220. Folosirea tehnicilor moderne de irigare localizata (picurare) determină o reducere puternică a pierderilor prin spălare, pemiţând utilizarea unor cantităţi minime de îngrăşăminte, administrate chiar în apă de irigare, reducându-se la minimum poluarea apelor de suprafaţă şi subterane.

221. Se recomandă extinderea cu precauţie a folosirii îngrăşămintelelor foliare, care au pătruns masiv în ultimii ani pe piaţa din România. Folosirea acestor îngrăşăminte reduce riscul de poluare a apelor cu nitraţi datorită cantităţilor mici utilizate, aplicate pe foliajul plantelor, precum şi prin stimularea consumului de nutrienţi existenţi excedentar în sol. Dar aceste îngrăşăminte se vor folosi numai ca o completare a necesitatilor de productie si nu trebuiesc utilizate in exclusivitate, deoarece evitarea sau neglijarea fertilizarii solului produce săracirea şi degradarea acestuia intr-un timp relativ scurt.

222. Sunt necesare o serie de precauţii atunci când se efectueazã fertilizarea cu îngrãşãminte chimice:

· evitarea fertilizãrii cu azot toamna.

· fertilizarea cu azot primãvara sa fie precedatã obligatoriu de analize privind rezerva de nitraţi din sol pentru a se administra cantitatea strict necesarã pentru completarea conţinutului de azot specific tipului de culturã practicat.

· adoptarea unei maxime prudenţe atunci când terenul agricol prezintã fenomenul de scurgere de suprafaţã; riscul este maxim când terenul este saturat de apã sau ingheţat.

· adoptarea unor mãsuri maxime de siguranţã în cazul stocãrii, manipulãrii si adminstrãrii îngrşãmintelor chimice lichide. Astfel, rezervoarele de stocare trebuie sã fie realizate din materiale rezistente la coroziune şi sã aibã volume corespunzãtoare, iar la administrarea în câmp se vor utiliza pulverizatoare speciale, ce impiedicã dispersia in vânt, atunci când se lucrazã în apropierea unor mase de apã.

· evitarea efectuãrii fertilizãrii pe soluri lucrate în profunzime (scarificate, arate în profunzime sau alte arãturi adânci), pentru a împiedica penetrarea nitraţilor spre apele subterane.

· pe terenurile în pantã, la culturile pomicole sau viticole, unde sunt frecvente cazurile de eroziune a solului şi pericolele de pierdere a nutrienţilor prin scurgeri de suprafaţã, este necesar sã se asigure toate condiţiile unei administrãri corecte a îngrãşãmintelor.

· în cadrul culturilor în sere este obligatoriu sã fie evitat ca apele provenite din irigaţii, care conţin printre alte substanţe si fertilizanţi, sa fie evacuate in afarã. Aceasta cerinţa se realizeazã prin recircularea întregii cantitãţi de apã rezultatã din colectarea drenajului condensului şi a apei de irigaţii.

· se vor utiliza îngrăşăminte uscate si cu granulatia optima.

· evitarea administrarii atunci cand umiditatea aerului este ridicata : pe timp de ceata, burnita sau ploaie.

11.2.2.2 Îngrăşăminte organice

În utilizarea gunoiului de grajd ca îngrăşământ, momentul de aplicare pe terenul agricol este deosebit de important.

223. Perioadele când se aplica îngrăşăminte organice trebuie stabilite în funcţie de diferite condiţii:

· cât mai devreme posibil, în cadrul perioadei de creştere a culturilor, pentru a maximiza preluarea nutrienţilor de culturi şi a minimiza riscul poluării. În fiecare an, cel puţin jumătate din cantitatea de gunoi rezultată în timpul iemii, trebuie împrăştiată până la 1 iulie, iar restul până la 30 septembrie.

· să fie evitată aplicarea lor în perioadele de extra-sezon (în afara fazelor de vegetaţie activă), care variază în cadrul ţării, depinzând de condiţiile climatice locale, între lunile octombrie şi februarie, perioada maximă fiind specifică pentru zonele umede şi reci, în care sezonul de vegetaţie începe mai târziu. Sunt permise excepţii de la această regulă generală acolo unde planul de management stabileşte ca împrăştierea îngrăşămintelor organice se poate realiza de-a lungul perioadei de extra-sezon, fără riscul de producere a poluării apelor sau unde sunt condiţii meteorologice excepţionale;

· în anumite areale, în special pe soluri cu strat subţire calcaros, există pericol iminent de poluare a apelor subterane. În funcţie de specificul local, întotdeauna acest pericol trebuie luat în considerare când se aplică îngrăşăminte organice în astfel de areale cu risc ridicat.

· condiţiile meteorologice, starea solului şi a resurselor de apă care fac ineficientă sau riscantă aplicarea îngrăşămintelor organice pe teren şi trebuie luate măsurile necesare pentru evitarea poluării apelor. Acestea sunt cuprinse în acest Cod.

224. Gunoiul se administrează de regulă toamna, la lucrarea de bază a solului (prin aratură cu intoarcerea brazdei), în condiţii meteorologice favorabile, în special pe timp noros şi cu vânt slab. Pe măsura ce gunoiul se împrăştie, terenul este arat cu plugul, care amestecă şi încorporează bine gunoiul. Încorporarea se face mai adânc, până la 30 cm, pe terenurile uşoare (nisipoase) şi în zonele secetoase şi mai puţin adânc, până la 18- 25 cm pe terenurile grele, reci şi în regiuni umede. În zonele mai umede se poate administra şi primăvara.

225. Îngrăşămintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficienţă sporită pe solurile podzolice şi nisipoase. Adâncimea de încorporare este între 18-25 cm, în funcţie de sol, umiditate, volum al masei vegetale, etc. Pentru uşurarea încorporării, se recomandă tăvălugitul culturii, iar atunci când masa vegetală este foarte bogată şi tulpinile sunt lungi, este bine să se mărunţească masa vegetală printr-un discuit. Pe solurile grele argiloase, ca şi pe nisipurile din zonele secetoase se recomandă ca încorporarea să se facă cu cel puţin 30-45 de zile înaintea semănatului de toamna. În schimb, în zonele cu ploi suficiente, încorporarea este bine să fie facută numai cu 2-3 săptămâni înaintea semăntului de toamnă. Pentru semnănăturile de primavară, acest tip de îngrăşământ este deosebit de indicat, cu condiţia ca îngroparea acestuia să fie facută toamna cât mai târziu.

Un alt element cu o deosebită importanţă practică îl reprezintă condiţile de aplicare.

226. Calitatea lucrării solului la administrarea gunoiului de grajd se consideră a fi bună atunci când terenul este acoperit uniform, materialul administrat nu rămâne în agregate mai mari de 4 - 6 cm. Uniformitatea de imprăştiere, indiferent dacă aceasta operaţie se efectuează manual sau mecanizat, trebuie să depăşească 75%.

227. Distributia îngrăşămintelor organice pe suprafata solului este mai uniforma daca materialul este cu umiditate moderata si daca poate fi destramat si maruntit. Cand gunoiul de grajd are umiditate mai mare, mai ales daca este fara asternut sau asternutul nu este uniform amestecat cu dejectiile, împrăştierea îngrăşământului se face in bucăţi mari, provocând concentrări pe anumite porţiuni de suprafaţă. Materialul mai umed se lipeşte de organele de lucru ale maşinii, înrăutăţind si mai mult calitatea lucrării.

Pentru aplicarea mecanizată a îngrăşămintelor organice solide - gunoi de grajd, de la platforme de fermentare sau fracţia solidă dupa separarea dejecţiilor fluide - se folosesc maşini de aplicat gunoi de grajd. Cele mai multe tipuri de maşini sunt sub formă de remorcă tehnologică, cu transportor orizontal de alimentare pe podeaua benei, şi cu organe de dislocare-marunţire şţ ditsributie a îngrăşămintelor. Unele maşini au şi organe de uniformizare a materialui, de exemplu rotoare cu degete. Organele de distribuţie pot fi: rotor orizontal cu spira elicoidala cu muchii dinţate; rotor orizontal cu degete; mai multe rotoare verticale cu degete s.a. Incărcarea cu gunoi de grajd a benei maşinii poate fi facută cu un încărcător cu furcă mecanică actionată hidraulic.

228. Atunci când aplicarea gunoiului se face mecanizat, materialul trebuie bine omogenizat în timpul încărcării, liber de impurităţi şi corpuri straine (pietre, bulgări, deşeuri metalice, sârmă, etc.), iar stratul de gunoi din buncărul maşinii de administrat să fie uniform ca grosime.

229. Îngrăşămintele organice fluide - dejecţii fluide mixte, diluate sau nu, fracţia lichidă de la separarea dejecţiilor mixte semifluide, ape reziduale de la spalarea dejecţiilor - pot fi folosite, în anumite conditii, pentru fertilizare. Masinile de aplicat îngrăşăminte organice fluide au în alcătuire o cisternă, un sistem de umplere şi dispozitive de aplicare. Pentru umplere se pot folosi pompe staţionare, care preiau materialul fluid din fose colectoare sau din bazinele de depozitare, sau maşina este echipată cu sistem propriu de pompare, fie cu pompa de vacuum, cu ajutorul căreia se umplu cisternele etanşe, fie cu pompe cu rotor elicoidal excentric. Dispozitivele de aplicare pot fi:

· cu duza de stropire de la înălţime relativ mică, cu deflector de tip evantai. Pentru funcţionare trebuie asigurată în cisternă o anumită presiune;

· cu aspersor. Presiunea necesară funcţionării aspersorului este creată de o pompă centrifugă. Aceste doua procedee de aplicare prezintă mai multe dezavantaje: pierderile de azot sunt mari; procesul este foarte poluant, căci provoacă răspândirea în mediul înconjurător a substanţelor neplacut mirositoare. Aceste procedee pe cât posibil trebuie evitate;

· cu dozator rotativ şi cu furtune. Furtunele distribuie îngrăşămintele fluide pe o linie perpendiculară pe direcţia de înaintare. Furtunele pot lasa îngrăşămintele să curgă pe sol de la înalţime cât mai mică. Metoda cea mai bună şi mai neplouantă este cea la care furtunele sunt în legatură cu brazdarele, iar îngrăşămintele sunt astfel încorporate direct in sol.

Eficienţa gunoiului de grajd este mai mare dacă se administrează împreună cu îngrăşăminte minerale, în special cu cele fosfatice. Aceasta permite reducerea dozelor de cu 20 - 50%, fără ca sporul de producţie să scadă.

230. Nu toate îngrăşămintele minerale se pot aplica împreună cu gunoiul de grajd. De exemplu, azotaţii de amoniu, calciu şi sodiu, clorura de amoniu, urea, zgura lui Thomas, nu se recomandă să fie aplicate împreună cu gunoiul de grajd. Sărurile potasice, naturale sau de sinteză, fosforitele, superfosfatul şi sulfatul de amoniu se pot administra împreună cu gunoiul de grajd.

231. Unele culturi, cum ar fi cerealele păioase, cartofii timpurii, sfeclă roşie, ceapă, mazărea, mărarul şi altele, utilizează cel mai bine gunoiul în anul al doilea de la aplicare.

232. În timpul administrarii, trebuie evitat ca materialul administrat să ajungă în sursele de apă, în acest scop fiind necesar să se evite fertilizarea pe porţiunile de teren late de 5 - 6 m, aflate în imediata apropiere a canalelor, cursurilor de apă sau a altor mase de apă, să se aibă în vedere condiţiile meteorologice şi starea de umiditate a solului.

Descărcarea sau depozitarea gunoiului în apropierea surselor de apă; golirea sau spălarea buncărelor şi utilajelor de administrare a îngrăşămintelor de orice fel în apele de suprafaţă sau in apropierea lor este interzisă, conducând la poluarea mediului şi se sancţionează potrivit legii.

233. În timpul administrării îngrăşămintelor organice naturale lichide şi păstoase se vor adopta bunele practici în scopul evitării trecerii acestora în masele de apă:

· să se aibă în vedere condiţiile meteorologice şi starea solului; astfel se va evita împrăştierea pe timp cu vânt, cu soare puternic, în timpul ploilor, iar iarna în timpul ninsorilor sau pe solul îngheţat sau acoperit cu zăpădă.

· să se evite orice descărcare accidentală sau intenţionată a acestor lichide, din rezervorul sau cisterna utilajului de administrare, în apropierea oricărei surse de apă sau direct în acestea. În acest scop este necesar ca rezervorul sau cistema să fie protejate sau construite din materiale anticorozive, verificate şi garantate pentru o perioadă de minimum 3 ani; atât la transportul, cât şi la administrarea acestor îngrăşăminte, pierderile tehnologice sau prin neetanşeităţi trebuie reduse în totalitate.

234. Utilajele folosite la administrare trebuie să asigure reglarea precisă a normelor în intervalul 5-100 m³/ha, cu precizia de reglare a normei de 5 m³/ha în intervalul normei de 5-20 m³/ha şi 10 m³/ha în intervalul normelor de 20-100 m³/ha.

235. Uniformitatea de administrare la suprafaţa solului, pe lăţimea de lucru, trebuie să fie de peste 75%. Abaterea normei pe parcursul descărcării complete a unui rezervor plin trebuie să fie sub 15%.

236. Îngrăşămintele trebuie să fie amestecate continuu în rezervor, în vederea omogenizării, atât în timpul transportului, cât şi înaintea şi în timpul administrării.

237. Nu sunt permise zone neacoperite între trecerile alăturate sau pe zonele de întoarcere şi nici zone de suprapunere, care pot fi astfel încărcate cu nitraţi.

238. În nici un caz nu se vor efectua reparaţii sau alte operaţii, în afara celor tehnologice, dacă utilajul este încărcat parţial sau total.

239. Din construcţie, aceste utilaje trebuie să permită curăţirea rezervorului şi a echipamentelor simplu şi rapid şi fără să permită producerea poluării mediului ambiant.

240. În vederea evitării tasării solului, utilajele respective trebuie să fie dotate cu anvelope cu balonaj mare, care vor asigura o presiune pe sol de cel mult 2,2 kgf/cm², atunci când sunt încărcate la capacitatea maxima.

241. Îngrăşămintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficienţă sporită pe solurile podzolice şi nisipoase. Adâncimea de încorporare este între 18-25 cm, în funcţie de sol, umiditate, volum al masei vegetale, etc.

242. Pentru uşurarea încorporării, se recomandă tăvălugitul culturii, iar atunci când masa vegetală este foarte bogată şi tulpinile sunt lungi, este bine să se mărunţească masa vegetală printr-un discuit.

243. Pe solurile grele argiloase, ca şi pe nisipurile din zonele secetoase se recomandă ca încorporarea să se facă cu cel puţin 30-45 de zile înaintea semănatului de toamna. În schimb, în zonele cu ploi suficiente, încorporarea este bine să fie facută numai cu 2-3 săptămâni înaintea semănatului de toamnă.

244. Pentru semnănăturile de primavară, acest tip de îngrăşământ este deosebit de indicat, cu condiţia ca îngroparea acestuia să fie facută toamna cât mai târziu.

245. Este bine să se ţină seama, la stabilirea momentului încorporării şi de recomandările privind stadiul optim de vegetaţie al culturii utilizata ca îngrăşământ verde. De exemplu la lupin şi mazare, momentul optim al încorporării în sol coincide cu faza în care păstăile sunt formate. La măzăriche, sulfină, muştar, rapiţa, hrişcă, trifoi mărunt acest moment optim de încorporare în sol coincide cu cel al înfloritului, pentru secară momentul este optim la înspicat, iar pentru floarea soarelui la formarea capitulelor.

11.3 Cazuri specifice

246. Riscul de poluare cu nitraţi a apelor de suprafaţă şi subterane creşte foarte mult în anumite situaţii de aplicare a îngrăşămintelor - pe terenuri în pantă, inundate, îngheţate sau acoperite cu zăpadă. Pe aceste terenuri fertilizarea cu azot trebuie făcută cu anumite precauţii.

247. Pentru a reduce riscul de poluare a apelor subterane, îngrăşămintele organice de la animale şi alte deşeuri organice trebuie aplicate la o distanţă de 50 m de izvoare, fântâni sau foraje din care se alimentează cu apă potabilă sau pentru uzul fermelor de animale. În anumite situaţii această distanţă trebuie să fie mai mare, în special dacă izvorul este pe pantă sau fântâna este puţin adâncâ (la suprafaţă). Trebuie avute în vedere toate sursele de apă din vecinătatea terenului (proprietăţii). Aceste recomandari sunt obligatorii si in cazul depozitarii temporare a îngrăşămintelor organice in camp, care oricum trebuie sa fie foarte limitata in timp.

248. Terenurile pe care se aplică îngrăşăminte organice trebuie alese cu grijă, astfel încât să nu se producă băltiri sau scurgeri în cursuri de apă. Riscul de producere a scurgerilor de suprafaţă pe un teren pe care s-a aplicat un îngrăşământ organic variază cu tipul de îngrăşământ, fiind mai mare în condiţii similare la cele sub formă lichidă. Îngrăşămintele solide pot produce poluare numai în situaţia unor ploi abundente ce intervin imediat după aplicare. Îngrăşămintele organice lichide, dacă nu sunt aplicate corect, pot produce poluare în mod direct. Orice ploaie intervenită curând după aplicarea lor va mări riscul de poluare.

249. Se va evita administrarea gunoiului, ca si a oricarui tip de ingrasamint, pe timp de ploaie, ninsoare şi soare putemic şi pe terenurile cu exces de apă sau acoperite cu zăpadă. În plus faţă de cele arătate mai sus, nu se recomandă să fie aplicate dacă:

· solul este puternic îngheţat; sau

· solul este crăpat (fisurat) în adâncime, sau sapat în vederea instalării unor drenuri sau pentru a servi la depunerea unor materiale de umplutură; sau

· câmpul a fost prevăzut cu drenuri sau a suporat lucrări de subsolaj în ultimele 12 luni.

11.3.1 Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri înclinate

250. Pe astfel de terenuri există un risc crescut al pierderilor de azot prin scurgeri de suprafaţă, care depind de o serie de factori cum sunt: panta terenului, caracteristicile solului (în special permeabilitatea pentru apă), sistemul de cultivare, amenajările antierozionale şi în mod deosebit cantitatea de precipitaţii. Riscul este maxim când îngrăşămintele sunt aplicate superficial şi urmează o perioadă cu precipitaţii abundente.

251. Pe astfel de terenuri fertilizarea trebuie făcută numai prin încorporarea îngrăşămintelor în sol şi ţinând cont de prognozele meteorologice ( nu se aplică îngrăşăminte, mai ales dejecţii lichide, când sunt prognozate precipitaţii intense).

252. O atenţie deosebită trebuie acordată culturilor pomicole şi viticole, situate de regulă pe astfel de terenuri, la care procesele de eroziune a solului şi, implicit, pericolele de pierdere a nutrienţilor prin şiroire, sunt mai frecvente şi mai intense.

11.3.2 Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri adiacente cursurilor de apă şi a captărilor de apă potabilă

Măsuri speciale la aplicarea îngrăşămintelor se impun pe terenurile din vecinătatea cursurilor de apă, lacurilor, captărilor de apă potabilă, care sunt expuse riscului de poluare cu nitraţi (şi în unele situaţii cu fosfaţi) transportaţi cu apele de drenaj şi scurgerile de suprafaţă.

253. Se impune păstrarea fâşii de protecţie faţă de aceste ape, late de minimum 5 - 6 m în cazul cursurilor de apă, cu excepţia dejecţiilor lichide, la care banda de protecţie trebuie să fie lată de cel puţin 30 m pentru cursuri de apă şi de 100 m pentru captări de apă potabilă. În zonele de protecţie nu se aplică şi nu se vehiculează îngrăşăminte.

254. Efluentul de siloz nu se aplică în zonele de protecţie a cursurilor de apă. Înainte de a fi administrat pe teren, trebuie diluat cu o cantitate de apă echivalentă cu cantitatea de efluent. Nu se aplică mai mult de 50 m³/ha din efluentul diluat.

11.3.3 Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate sau acoperite de zăpadă

255. Pe soluri periodic saturate cu apă sau inundate, trebuie ales momentul de aplicare a îngăşămintelor atunci când solul are o umiditate corespunzătoare, evitîndu-se astfel pierderile de azot nitric cu apele de percolare şi cu scurgerile, precum şi pierderile prin denitrificare sub formă de azot elementar sau oxizi de azot.

256. Pentru culturile de orez, (care în prezent ocupă suprafeţe mici în România, dar în viitor se prevede creşterea lor), se recomandă ca fertilizarea cu azot să fie făcută cu azot amoniacal sau amidic, care trebuie aplicat cu 2 -3 zile înainte de inundarea terenului pentru a permite azotului amidic să se transforme pe cale enzimatică în azot amoniacal, formă reţinută de sol prin schimb ionic.

257. Pe cât posibil, trebuie evitată aplicarea îngrăşămintelor cu azot pe soluri în pantă, îngheţate sau acoperite cu zăpadă, deoarece există riscul de spălare a nitraţilor la încălzirea vremii.

XII Aplicarea fertilizanţilor cu Fosfor

Aşa cum s-a precizat la punctul 8.1, fosforul din îngrăşămintele aplicate în sol are o mobilitate redusă, fiind în cea mai mare parte reţinut în forme reversibil adsorbite de pe coloizii solului. Din acest motiv, aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor are mai puţine restricţii legate de protecţia mediului. Probleme pot să apară pe soluri nisipoase, intens fosfatate, (prin infiltraţie în apa freatică) şi pe terenuri în pantă, susceptibile la eroziune, la care sunt posibile pierderi prin particulele de sol antrenate în scurgerile de suprafaţă, dacă îngrăşămintele fosfatice au fost aplicate prin încorporare în primii 10 cm de la suprafaţa solului.

258. Pe majoritatea solurilor cultivate, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor fosfatice prin răspândire uniformă pe sol, urmată de o lucrare mecanică de încorporare (cu arătura sau cu lucrările de pregătire a patului germinativ).

259. Foarte eficiente sunt şi aplicările şi aplicările de pornire, pe rând sau în benzi, odată cu semănatul sau plantatul culturilor, cu încorporarea îngrăşământului la 5-6 cm lateral şi la 5-6 cm sub sămânţă. Se poate aplica în acest mod circa 20- 35 % din doza de fosfor).

260. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu folosirea fosforitelor neactivate şi activate. Acestea sunt surse eficiente de fosfor numai pe soluri nesaturate cu baze, sărace în fosfaţi mobili.

XiiI Aspecte de management al terenurilor agricole în ceea ce priveşte dinamica azotului

13.1 Principii generale

Producţii ridicate, specifice agriculturii intensive, reclamă cantităţi mari de nutrienţi pe care solurile României, chiar şi cele mai fertile, nu le pot asigura în totalitate, fiind necesar să fie completate prin fertilzare. O parte mai mare sau mai mică din îngrăşămintele aplicate rămâne neconsumată de culturi, putând fi pierdută (în special cele cu azot) în anumite condiţii de sol, topografie şi climă, prin scurgerile de suprafaţă sau cu apele de infiltraţie, existând riscul de poluare a mediului acvatic.

Intensitatea şi volumul pierderilor depind de numeroşi factori, cum sunt: cantitatea, tipul epoca şi tehnicile de aplicarea îngrăşămintelor, intensitatea şi distribuţia precipitaţiilor, modul de lucrare a solului, tipul de cultură şi rotaţia practicată, modul de gestionare a reziduurilor vegetale, etc.

261. Pentru reducerea piederilor de azot şi a riscului de poluare a apelor se recomandă unele măsuri de agrotehnică generală:

· alegerea unor rotaţii adecvate, care să asigure menţinerea solului acoperit cu vegetaţie o perioadă cât mai îndelungată, mai ales în sezoanele umede (toamnă, iarnă), cu precipitaţii mai abundente;

· gestionarea corectă a reziduurilor vegetale, mai ales a celor cu raport C/N ridicat;

· limitarea la strictul necesar a lucrărilor de mobilizare a solului.

13.2 Rotaţia culturilor şi culturi succesive

După cum s-a mai menţionat, pierderile de nitraţi din sol sunt mai intense în sezoanele cu precipitaţii mai abundente, când, de regulă, solul este lipsit de vegetaţie. În condiţiile specifice ţării noastre, după culturile anuale rămân în sol cantităţi mai mari sau mai mici de azot mineral provenit de la fertilizările anterioare (circa 50% din azotul aplicat rămâne neconsumat de culturi) şi din mineralizarea materiei organice din sol.

262. Mineralizarea este mai intensă toamna, când se întrunesc condiţii favorabile de temperatură şi umiditate) şi când există, de asemenea, un risc crescut de poluare a apelor cu nitraţi. În contracararea acestui fenomen rotaţia cuturilor are un rol esenţial. Se recomandă intercalarea în rotaţie cu cultura principală a unei culturi cu creştere rapidă, capabilă să valorifice azotul rezidual şi care în primăvară poate fi folosită ca îngrăşământ verde pentru cultura de primăvară-vară.

263. Alte mijloace complementare de reducere a azotului rezidual pot fi următoarele:

- limitarea la strictul necesar a lucrărilor de mobilizare a solului, ştiut fiind că acestea intensifică procesele de mineralizare a materiei organice;

- reducerea la minim a perioadelor când solul este necultivat;

- rotaţii în care să fie inclusă o cultură de toamnă;

- introducerea de culturi intercalate, din specii autohtone, rezistente la frig şi îngheţ, cu sistem radicular puternic, capabile să ocupe rapid terenul şi să formeze un covor vegetal suficient de des şi de omogen ca să protejeze solul de efectul precipitaţiilor de toamnă - iarnă;

- în rotaţiile cu leguminoase trebuie introdusă o cultură care să valorifice foarte bine azotul fixat biologic, rămas în sol în urma culturii leguminoase.

13.3 Culturi permanente

264. Pe terenuri ocupate cu culturi permanente, pierderile de nitraţi sunt mai mici, aceştia fiind absorbiţi în permanenţă de vegetaţie. Excepţie o constituie situaţiile în care se aplică cantităţi mari de îngrăşăminte organice lichide şi semilichide, mai ales la aplicare neuniformă. În asemenea situaţii, poate fi depăşită capacitatea solurilor de stocare a nutrienţilor şi a plantelor de consum a acestora, crescând riscul de transfer a acestora în apele subterane şi de suprafaţă.

XIV Prevenirea poluării apelor de suprafaţă şi a apelor subterane cauzate de fertilizanţi în cazul irigaţiilor şi udărilor

Irigarea culturilor în zonele de soluri cu regim hidric exudativ, este o măsură agrotehnică de primă importanţă în asigurarea unor producţii vegetale ridicate din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Pe terenurile irigate, în anumite situaţii, poate însă creşte riscul de poluare a apelor cu nitraţi prin antrenarea lor în profunzime pe de o parte datorită dozelor mai mari de îngrăşăminte care se aplică la culturile irigate şi pe de altă parte datorită realizării în sol a unor condiţii optime de umiditate pe o perioadă mai lungă, condiţii care favorizează mineralizarea materiei organice şi formarea de nitraţi.

Gravitatea riscului de polure cu nitraţi a apelor depinde de o serie de factori, cum sunt: abundenţa nitraţilor existenţi în sol, cantitatea de apă aplicată, metoda de irigare practicată, caracteristicile solului (în special permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei), precum şi cantităţile de nitraţi preluate de cultură.

Cu cât solul este mai permeabil şi are o capacitate de reţinere mai mică, cu atât riscul de poluare cu nitraţi este mai mare. Astfel de condiţii şi întâlnesc în România numai pe soluri cu textură grosieră (soluri nisipoase) cu nivelul pânzei freatice situat la mică adâncime (cca 2 m), intens culturalizate, pe care se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.

Pe solurile irigate, cu textură mijlocie şi fină, la care apa freatică este situată la adâncimi mai mari de 2 m riscul de disipare a nitraţilor în mediu ambiant este foarte redus.

265. Câteva măsuri recomandate de prevenire a poluării cu nitraţi pe terenuri irigate sunt următoarele:

- alegerea tehnicii de irigare şi a cantităţilor de apă aplicate în funcţie de caracteristicile solului;

- aplicarea irigării cât mai uniform posibil pentru a evita formarea unor zone cu exces de apă, unde pot apărea scurgeri de suprafaţă;

- momentul irigării să fie astfel ales încât cultura să sufere de un uşor deficit hidric, pentru că într-o asemenea situaţie apa aplicată se consumă foarte intens;

- măsuri de stimulare a formării unui sistem radicular foarte bine dezvoltat, capabil să exploreze un volum mai mare de sol şi să utilizeze mai intens apa şi nutrienţii;

- adaptarea unei metode de irigare mai potrivită cu solul şi topografia terenului, cu cantitatea şi calitatea apei disponibile, cu exigenţele culturii şi condiţiile climatice din zonă;

- pe soluri cu permeabilitate mare este contraindicată irigarea prin curgere gravitaţională, pe astfel de soluri se recomandă irigarea localizată cu picătura sau cu miniaspersoare;

- pe soluri cu textură medie şi fină, cu grad scăzut de infiltrare şi capacitate mare de reţinere a apei, se pot practica diferite metode de irigare.

Xv Planuri de fertilizare şi registrul evidenţei utilizării fertilizanţilor în exploataţiile agricolE

266. Fiecare producător agricol trebuie să înţeleagă necesitatea evaluării corecte şi urmăririi periodice a necesarului de nutrienţi ai plantelor în baza unor previziuni realiste, în funcţie de condiţiile tehnologice locale, sol, clima şi randamentul scontat al producţiei. În acest mod se pot evita excesele şi se pot corecta deficitele de nutrienţi.

267. O atenţie specială trebuie acordată fertilizării cu azot, din cauza complexităţii comportamentului acestui nutrient în sol şi a uşurinţei cu care se poate pierde sub formă de nitraţi prin antrenare cu apele de infiltraţie şi cu scurgerile de suprafaţă.

268. Din raţiuni economice dar şi de ordin ambiental, se impune o corectă gestiune a îngrăşămintelor la nivelul exploataţiei agricole sau agro-zootehnice. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar să se alcătuiască un plan de fertilizare cu azot şi cu ceilalţi nutrienţi, pentru fiecare cultură, respectiv solă sau parcelă ocupată de o anumită cultură.

269. În planul de fertilizare trebuie specificat tipul de îngrăşământ folosit, cantitatea epocile şi tehnicile de aplicare. El trebuie alcătuit pe baza unui studiu agrochimic efectuat de organele de specialitate ale Ministerului Apelor, Alimentatiei si Padurilor.

270. În planul de fertilizare o atenţie deosebită trebuie acordată utilizării dejecţiilor organice lichide şi semilichide provenite din fermă sau din exterior, deoarece acestea pot conţine unele elemente sau substanţe nocive, cum sunt de ex. metalele grele, capabile să se acumuleze în sol şi să producă fenomene de toxicitate în lanţul trofic.

271. În alcătuirea planului de fertilizare trebuie plecat de la o balanţă a principalilor nutrienţi.

272. Datorită variabilităţii mari a culturilor şi a solurilor, balanţa nutrienţilor trebuie făcută pentru fiecare parcelă sau pentru un grup de parcele relativ uniforme.

273. După stabilirea dozelor de nutrienţi necesare perntru realizarea unei recolte raţional planificată, se procedează la o inventariere a materialelor fertilizante existente sau produse în fermă şi apoi la procurarea (cumpărarea) în completare de alţi fertilizanţi.

274. Cantitatea de îngrăşăminte minerale şi organice aplicată pe unitatea de suprafaţă nu trebuie să depăşească 170 - 210 kgN/ha.an. În aceste trebuie inclus şi azotul din dejecţiile lichide ajuns direct pe sol de la animale în timpul păşunatului. Pentru exploataţiile din zone vulnerabile la poluarea apelor cu nitraţi este interzisă depăşirea cantităţilor menţionate.

În anexa 4 este indicat numărul de animale de diferite specii care produc anual o cantitate de dejecţii corespunzătoare la 170 -210 kg N.

275. Pe lângă planul de fertilizare, în exploataţie trebuie ţinut un registru privind istoricul fertilizării pe fiecare parcelă sau solă, în care trebuie notat în fiecare an plantele cultivate, tipul şi dozele de îngrăşăminte aplicate, concentraţia acestora în nutrienţi, momentele de aplicare şi producţiile obţinute. Asemenea informaţii sunt deosebit de utile la perfecţionarea permanentă a planului de fertilizare precum şi în gestionarea economică a exploataţiei.

XVI măsuri şi lucrări de conservare şi îmbunătăţire a calităţii solului

Degradarea stării fizice a solului este definită prin distrugerea sa practic ireversibilă sau uşor reversibilă. În această secţiune sunt prezentate procedee privind reducerea ori prevenirea degradării fizice a solului. Nu sunt prezentate detalii în acest Cod privind lucrările de drenaj şi de menţinere a acestora. Totuşi, pe multe soluri, este important a ne asigura că aceste sisteme funcţionează eficient şi controlează apa din sol.

16.1. Eroziune

Eroziunea solului constă în pierderea particulelor de sol prin acţiunea apei şi vântului. Riscul erozional trebuie minimalizat printr-un management adecvat. Adâncimea de înrădăcinare şi cantitatea de apă accesibilă pentru plante se reduce. Aceste procese sunt şi mai intense pe solurile subţiri, unde roca este mai aproape de suprafaţă.

Intensificarea eroziunii conduce la pierderea treptată a stratului superficial de sol şi astfel la reducerea fertilităţii solului prin pierderea particulelor fine de sol bogate în nutrienţi.

Eroziunea contribuie la creşterea riscului faţă de inundaţii prin intensificarea scurgerilor, blocarea drenurilor şi canalelor de drenaj.

276. Covorul vegetal protejază solul împotriva eroziunii, dar pot avea loc modificări semnificative pe solurile arabile ori pe terenurile intens păşunate, ori pe terenurile recent defrişate.

277. Independent de pierderile de sol, culturile agricole în primele faze de vegetaţie pot fi afectate prin pierderea solului din jurul rădăcinilor (prin procesul de spălare) sau prin ruperea şi detaşarea lor în atmosferă odată cu particulele de praf datorită eroziunii eoliene. În astfel de condiţii culturile agricole trebuie reînsămânţate, ceea ce înseamnă costuri suplimentare şi risc crescut de pierdere sau reducere severă a recoltei următoare. Pot fi necesare lucrări suplimentare pentru uniformizarea suprafeţei solului. De asemenea, curăţirea canalelor, drenurilor de sedimente devine costisitoare.

278. Apele de suprafaţă pot fi contaminate de către sedimente, nutrienţi, pesticide care se găsesc în solul erodat.

279. Lacurile destinate creşterii peştelui pot fi serios degradate prin sedimente depozitate. Cazuri evidente au loc în imediata vecinătate a diferitelor lacuri de acumulare dar procese semnificative se pot produce şi în zonele de deal unde vegetaţia este afectată prin păşunat excesiv, ori chiar în zonele cu lacuri, eleştee piscicole sau recreative.

Eroziunea poate cauza probleme negative deosebite zonelor învecinate, chiar populaţiilor locale; de exemplu prin inundaţii, prin depozitarea sedimentelor pe arterele de circulaţie, ori pe proprietăţile învecinate.

280. Fiecare deţinător de teren are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea eroziunii, iar dacă s-a produs deja atunci trebuie întreprinse lucrări pentru a înlătura orice sedimente depozitate.

281. Chiar şi simplele scurgeri de suprafaţă – făgaşele - pot deveni foarte importante. De asemenea, chiar dacă aceste scurgeri nu sunt cu particule de sol pot deveni dăunătoare, pot polua apa de suprafaţă cu nutrienţi şi pesticide aflate în soluţie sau ataşate particulelor foarte fine. Scurgerile de la crescătoriile de animale pot avea efecte similare.

Eroziunea prin apă

Eroziunea prin apă duce în aceeaşi măsură la pierderea solului de pe terenurile arabile situate pe pantă, ca şi de pe terenurile care sunt alternativ sub folosinţă la arabil şi apoi cultivate cu plante perene dacă sunt situate pe pante. Procesele erozionale se pot produce atunci când apa din precipitaţii este mai mare decât cantitatea de apă pe care o poate absorbi solul.

Evenimentele climatice care provoacă scurgeri nu sunt atât de rare pe cât se crede. Există un risc semnificativ al proceselor erozionale de suprafaţă-ogaşe şi rigole-care se produc pe terenurile susceptibile atunci când cad peste 15 mm precipitaţii/zi sau peste 4mm/oră. Eroziunea moderată se produce pe solurile nisipoase, uşor lutoase atunci când cad ploi puternice, pe terenuri în pantă, cu infiltraţie redusă.

282. Eroziunea poate fi sub forma unor simple scurgeri (run-off) care conţin particule fine de sol sau poate deveni mult mai serioasă prin formarea ogaşelor şi rigolelor (rills, gullies).

În tara noastră procesul erozional s-a intensificat, cu precădere, din păcate în ultimii ani ca urmare, atât a exploatării neraţionale a fondului forestier dar şi a fondului funciar şi a aplicării unui sistem tehnologic total necoresunzător în special pe terenurile aparţinând gospodăriilor mici şi mijlocii.

Eroziunea prin apă s-a intensificat mai ales datorită cultivării prăşitoarelor, urmelor ce rămân pe sol în urma efectuării diferitelor operaţii din amonte în aval şi invers, pregătirii unui pat germinativ fin şi îndepărtării gardurilor vii şi altor bariere de protecţie. Înainte de efectuarea tuturor lucrărilor agricole, cu deosebire a arăturii, ori reânsămânţării pajiştilor care sunt situate pe pante ori în zone de câmpie de revărsare a râurilor, trebuie avut în vedere posibilitatea producerii eroziunii.

283. Păşunatul, chiar mai puţin intensiv în astfel de zone nu face decât să stimuleze intensificarea proceselor erozionale. Este daunator pasunatul pe digurile de protecţie de pe lângă râuri de către animale; distrugerea acestora este inevitabila si constituie o sursă importantă de creştere a cantităţii de sedimente.

Figura 16.1.1 Eroziunea prin apa poate apare in câmpurile cultivate in pantă (preluată după Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului realizat de Marea Britanie)

284. În zonele de risc pentru prevenirea eroziunii sunt necesare măsuri speciale elaborate şi planificate la nivel local, de fermă, de parcelă, punctând zonele de risc ridicat la scurgere. Zonele cu relief neuniform, deluroase, muntoase, abrupte sau cu pante lungi sunt în mod special vulnerabile, scurgerile acumulându-se în văi. În zonele cu nivel ridicat de neuniformitate care sunt străbătute de văi înguste scurgerile se acumulează în cantităţi apreciabile.

285. Controlul apei drenate din zonele cultivate se efectuează prin lucrări specifice de drenaj. Trebuie acordată atenţie specială eliminării sedimentelor care se acumulează în canale şi drenuri.

Riscul erozional poate fi semnificativ redus printr-un management agricol cât mai bun.

286. Evitarea lucrărilor sau reducerea numărului lor, lucrarea solului sau intrarea pe soluri umede sunt de o mare importanţă. Pe solurile susceptibile la eroziune, compactarea de suprafaţă reduce abilitatea, capacitatea solului de a absorbi apa, aceasta determinând apariţia băltirii şi intensificarea eroziunii. Aceste procese negative ar trebui corectate înainte de a semăna cultura următoare.

287. Să se evite pregătirea unui pat germinativ fin care determină apariţia proceselor de degradare fizică la suprafaţă: colmatarea spaţiului poros şi crustificarea. Este necesar în aceste condiţii creşterea conţinutului de materie organică pentru prevenirea proceselor degradării fizice de suprafaţă.

288. Pentru protecţia solului, mai ales la suprafaţă, acoperirea cu vegetaţie este crucială. Acolo unde riscul erozional este ridicat semănatul culturilor de iarnă şi reînsămânţarea culturilor ierboase este de mare importanţă. Cel puţin 25% din suprafaţa arabilă ar trebui acoperită cu astfel de culturi. În astfel de situaţii, prăşitoarele trebuie evitate.

289. Spaţiile destinate trecerii maşinilor agricole pentru efectuarea tratamentelor chimice, chiar în cazul culturilor neprăşitoare, vor fi deschise numai după răsărirea plantelor. Dacă acest lucru nu este posibil, datorită managementului de cultivare al culturii respective, atunci în spatele roţilor maşinilor agricole se recomandă un sistem de afânare superficială, care să contribuie la reducerea compactării zonei respective şi astfel a riscului erozional.

290. Semănatul şi cultivarea plantelor, ca şi toate celelalte operaţii agricole pe terenurile care sunt situtate în pantă să se efectueze doar pe curbele de nivel. Pentru agricultura mecanizată este de preferat ca la arabil să se utilezeze doar acele terenuri care au pantă rezonabilă.

291. Pentru zonele care au terenuri în pantă abruptă sau nivel ridicat de neuniformitate, doar efectuarea lucrărilor pe curbele de nivel nu sunt suficiente. În aceste zone, lucrările agricole efectuate transversal pe curbele de nivel conduc la intensificarea proceselor de scurgere, cu deosebire pe urmele maşinilor agricole. Pe terenurile cu pantă mare acest risc este deosebit de mare.

292. Culturile prăşitoare, cu deosebire rădăcinoasele şi legumele nu sunt potrivite pentru terenurile situate în pantă şi afectate de eroziune.

293. Atunci când se foloseşte plugul reversibil şi se efectuează arătura perpendicular pe pantă se recomandă ca întoarcerea brazdei să se efectueze spre amonte pentru a reduce eroziunea şi deplasarea (alunecarea) lentă a solului.

294. După efectuarea lucrărilor de recoltare, pentru protejarea solului la suprafaţă, este necesar ca resturile vegetale tocate sa ramana pe teren.

295. Solul nu va fi niciodată menţinut “ca ogor negru sau curat de resturi vegetale”. De altfel, această măsură este recomandabilă pentru toate solurile care sunt în folosinţă la arabil. Pentru aceasta lucrarea de arătură cu întoarcerea brazdei poate fi înlocuită cu o lucrare superficială de discuit sau o altă lucrare asemănătoare efectuată de exemplu cu cizelului (uneori recunoscute ca lucrări de conservare a solului). Astfel de practici au avantajul că, conduc la creşterea conţinutului de materie organică în stratul superficial al solului.

296. Un pat germinativ mai grosier este mai puţin vulnerabil la procesele erozionale decât unul fin.

297. După culturile semănate toamna, mai ales pe terenurile vulnerabile faţă de erozionale, şi în condiţii de umiditate ceva mai ridicată, tăvălugirea nu este recomandată.

298. În anumite condiţii sunt recomandate plante protectoare semănate în cultură ascunsă sau plante cum sunt: secara, muştarul, lupinul semănate toamna timpuriu, care apoi sunt încorporate în sol primăvara înainte de semănat printr-o arătură superficială, oferă un foarte bun control pentru eroziunea eoliană şi prin apă pe solurile susceptibile la astfel de procese. De asemenea, o astfel de metodă poate reduce spălarea nitraţilor.

299. În perioada de iarnă este de preferat ca solul să fie acoperit cu vegetaţie (să rămână nelucrat), deci ca mirişte, porumbişte, sau acoperit cu mulci vegetal. Porumbiştea nu oferă suficientă protecţie împotriva eroziunii şi din acest motiv, nu numai porumbul, dar şi alte prăşitoare sunt evitate.

300. Terenul pregătit pentru plantarea cartofilor (bilonat), dar în general patul germinativ pregătit pentru cultura legumelor prezintă un risc ridicat faţă de procesele erozionale.

301. Abilitatea solului de a rezista proceselor de degradare fizică, mai ales erozionale poate fi îmbunătăţită, în condiţiile cultivării legumelor, numai realizând biloanele perpendicular pe direcţia pantei, şi săpând mici gropiţe între biloane de-a lungul brazdelor pentru a îmbunătăţi absorbţia apei şi reducerea scurgerilor şi deci de a preveni procesele erozionale. Aceste metode sunt eficiente mai ales pentru culturile irigate.

302. Dacă irigarea este necesară, atunci aplicarea apei trebuie astfel realizată încât procesele de scurgere şi erozionale să fie evitate. Este necesar ca apa de irigaţie să se aplice în acord cu cerinţele culturilor, să nu se aplice în exces, să nu se aplice norme de udare mari, iar dacă este aplicată prin aspersiune mărimea picăturii este de preferat să fie cât mai redusă.

303. Picăturile mari conduc rapid la dezvoltarea proceselor de degradare la suprafaţa solului cauzând mai ales: înnămolirea, colmatarea spaţiului macroporos, crustificarea datorită destructurării agregatelor structurale.

304. Dacă procesele de scurgere încep să apară se va renunţa la irigaţie sau se va trece la irigare localizata.

305. Scurgerile prin conducte trebuie evitate şi apa trebuie drenată cu mare grijă de la echipamentul deconectat.

Figura 16.1.2. Micile obstacole in calea apei realizate pe curbele de nivel reduc scurgerea (preluată după Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului realizat de Marea Britanie)

306. Dacă eroziunea prin apă este o problemă serioasă atunci este necesar să se aplice ca primă urgenţă următoarele măsuri:

· crearea de benzi înierbate permanente ca mijloace tampon, ca spaţii strategice pe terenurile situate în pantă pentru reducerea proceselor de scurgere şi colmatarea văilor adiacente, sau a apelor de suprafaţă;

· modificarea structurii culturilor în rotaţie, introducerea ierburilor perene, păstrarea acoperită cu resturi vegetale a suprafeţei solului;

· îmbunătăţirea hidrostabilităţii agregatelor structurale ale solului la suprafaţă prin aplicare de materiale organice (îngrăşăminte de la complexele de animale, nămoluri compostate, resturi vegetale, etc.) sau prin utilizare de stabilizatori sau condiţionatori chimici (PAM, VAMA, POLINILI) acolo unde este posibil;

· construirea unor mici diguleţe, gărduleţe de-a lungul curbelor de nivel pentru reducerea scurgerilor;

307. Benzile tampon sunt permanent înierbate cu ierburi cultivate sau cu vegetaţie naturală. Acestea au un rol deosebit de important în prevenirea proceselor de scurgere şi astfel în pătrunderea şi depunerea sedimentelor în apele de suprafaţă. Totuşi, acestea nu reprezintă o soluţie de lungă durată pentru reducerea poluării apelor cu sedimente ori pentru reducerea levigării nutrienţilor şi altor agrochimicale. Acolo unde există un proces erozional sever, sau scurgeri excesive, acestea pot fi diminuate pe alocuri prin realizarea unor canale preferenţiale de scurgere.

308. Benzile tampon sunt cele mai potrivite şi eficiente pentru prevenirea scurgerilor excesive de apă pe terenurile situate în pantă dacă interceptează aceste aceste canale de scurgere şi în acest mod se reduce şi viteza de înaintare. Totuşi, această metodă nu este fezabilă, nu poate fi considerată o soluţie general valabilă, de exemplu, unde terenul este în sistem de folosinţă în rotaţie, adică anumite perioade nu este cultivat. Cele mai bune rezultate sunt obţinute dacă se plantează benzi tampon cu arbuşti (gard viu).

309. Trebuie să precizam că benzile înierbate sunt deosebit de eficiente în mişcarea (spălarea) nitraţilor şi atunci când pânza de apă freatică este situată la mică adâncime. Acesta nu este însă un caz frecvent, dar condiţiile de anaerobioză din terenurile saturate (cu exces de apă) pot fi îmbunătăţite prin benzile înierbate care pot contribui la reducerea concentraţiei de nitraţi prin procesele de denitrificare. Acolo unde aceste benzi tampon sunt eficiente, lăţimea lor optimă depinde de tipul de sol, climat, topografie şi aceasta ar putea fi cuprinsă între 2 şi 50 m.

310 Mărimea (lăţimea) acestor benzi tampon este variabilă de la un loc la altul fiind dependentă de condiţiile locale. În cele mai multe cazuri această lăţime ar fi de 20 m minimum. În Uniunea Europeană s-a pledat pentru reducerea acestei lăţimi lăţimea, astfel că 2 până la 6 m poate fi considerată o lăţime acceptabilă.

311. În anumite condiţii specifice, ierburile perene pot fi introduse în rotaţiile culturilor arabile sau, mai mult decât atât, se pot introduce benzi care sunt permanent înierbate sau împădurite.

312. În multe cazuri trebuie elaborate metodologii specifice la nivel naţional, pentru zonele care au nivel ridicat de susceptibilitate în raport cu diferitele procese de degradare -compactare de adâncime, eroziune, poluare cu nitraţi sau alte substanţe toxice- zone, care să fie sub permanentă supraveghere, acestea devenind pe cât posibil zone cu un nou tip de habitat, încurajându-se trecerea de la arabil la alte folosinţe.

313. Organizarea teritoriului ar trebui să permită ca zonele cu terenurile cele mai vulnerabile să fie protejate prin introducerea culturilor ierboase perene.

314. Dacă un proprietar are un teren arabil impozabil, dar care este afectat de către eroziune sau un alt proces grav de degradare, atunci exista posibilitatea de a treace la altă categorie. De aceea, este necesar să fie consultaţi specialişti în domeniul respectiv.

315. Atunci când se trece la împădurirea sau defrişarea unei zone este obligatoriu să se ia măsuri pentru evitarea procesele erozionale.

316. Pentru a preîntâmpina procesele de compactare determinate de către maşinile de semănat (plantat) în special pe pante, pe solurile subţiri, pe solurile turboase, de fapt toate solurile care manifestă sensibilitate faţă de acest proces de degradare, se vor păstra resturi vegetale sau alte materiale organice la suprafaţa solului, acolo unde este posibil. Atenţia va fi mărită acolo unde sunt instalate canale de irigaţie, căi de acces, drumuri.

317. Creştera animalelor poate, de asemenea, spori riscul erozional, mai ales al eroziunii prin apă, a compactării de suprafaţă. Trebuie evitate practicile care determină călcarea excesivă a terenului, aceasta conducând la creşterea scurgerii şi eroziunii. Probleme pot apărea datorită următoarelor cauze:

· număr prea mare de animale pe unitatea de suprafaţă în special în condiţii de umiditate ridicată a terenului;

· păşunat intensiv în benzi şi în apropierea spaţiilor de hrănire din cursul iernii;

· urme intense de animale sau maşini agricole în apropierea cursurilor de apă sau zonelor naturale umede;

· păşunat intens în apropierea cursurilor de apă, a malurilor, a digurilor;

· acces necontrolat la cursurile de apă determinând erodarea malurilor.

318. Pentru a controla accesul animalelor la cursurile de apă poate fi necesară îngrădirea spaţiului respectiv. Inspectoratele de Protecţie a Mediului trebuie să controleze astfel de zone şi să ofere asistenţă tehnică necesară pentru protecţia mediului înconjurător.

319. Creşterea suinelor în regim liber poate determina procese de compactare, scurgere, eroziune, spălare a nitraţilor. Alegerea şi organizarea spaţiilor pentru un astfel de păşunat este necesară pentru minimizarea riscului producerii oricăror procese de degradare. La amplasarea acestor spaţii, trebuie să se ia în considerare panta, tipul de sol, precipitaţiile.

320. Pentru prevenirea proceselor degradării terenului, a compactării şi mai ales a scurgerilor, este necesară menţinerea cât mai uniformă a covorului vegetal; atunci când acesta începe să se degradeze animalele trebuie mutate într-o altă parcelă.

321. Căile de acces ale vehiculelor trebuie astfel organizate încât urmele lor să nu determine scurgeri.

322. Procesele erozionale în zonele înalte (deal, munte) conduc la creşterea cantităţii de sedimente în apele curgătoare şi astfel la compromiterea inmultirii pestilor prin degradarea spaţiilor pentru depunerea icrelor.

323. Atunci când păşunatul excesiv poate determina sau provoca procese de degradare a solului sunt recomandate următoarele măsuri:

· reducerea încărcăturii de animale la suprafaţă, şi astfel a intensităţii de păşunat;

· zonele de hrănire nu vor fi localizate în apropierea cursurilor de apă;

· oriunde sunt organizate spaţii de hrănire călcarea excesivă a terenului trebuie evitată în deosebi pentru prevenirea compactării, eroziunii;

· atenţie specială se va acorda şi zonelor vulnerabile care sunt deja sub control;

· zonele erodabile vor fi protejate prin stimularea regenerării covorului vegetal. Pot fi necesare măsuri de protecţie a solului, chiar prin îngrădire, până la refacerea completă a covorului vegetal.

Eroziunea eoliană

Eroziunea eoliană în mod normal afectează cu precădere solurile nisipoase, turboase, prăfoase mai ales dacă nu sunt acoperite cu vegetaţie. Solurile arabile după semănat până la răsărire şi la realizarea unui covor vegetal încheiat, de regulă în sistemele tehnologice convenţionale nu sunt acoperite cu vegetaţie, nu sunt protejate, fiind expuse la acţiunea directă a diferiţilor factori de risc.

Dacă solurile sunt predispuse la eroziune şi sunt cultivate, atunci sunt necesare măsuri de control, de protecţie. Pe terenurile cele mai vulnerabile unele culturi agricole, mai ales prăşitoarele, vor fi evitate.

Procesul erozional eolian poate fi redus prin micşorarea vitezei vântului la suprafaţa solului, mărind stabilitatea suprafeţei solului şi imobilizând (fixând) particulele de sol în agregate structurale stabile. Metode, măsuri curente pentru controlul acestui proces negativ sunt descrise în cele ce urmează.

324. Pentru protecţia solului împotriva eroziunii eoliene, ca şi pentru protecţia culturilor agricole sunt necesare perdele de protecţie, pomi cultivaţi în rânduri sau garduri vii. Perdelele de protecţie conduc la reducerea vitezei vântului cu până la 30–50%; cu cât distanţa dintre perdeaua de protecţie şi terenul protejat este mai mare cu atât sunt mai eficiente. Este recomandat, însă ca această distanţă să nu fie mai mare de 20 de ori înălţimea perdelei de protecţie.

325. Eficienţa perdelei de protecţie depinde, de asemenea, de direcţia curenţilor de aer, a vântului dominant. Informaţii utile privind frecvenţa, direcţia vânturilor ce contribuie la declanşarea şi intensificarea acestui proces de degradare pot fi obţinute de la serviciile meteorologice locale şi apoi se poate decide unde se vor amplasa aceste cordoane sau perdele de protecţie.

326. Perdelele de protecţie, de asemenea, au rol pozitiv important în menţinerea şi dezvoltarea unui mediu sănătos pentru animalele sălbatice şi astfel de încurajare a biodiversităţii.

Figura 16.1.3. Perdelele de protectie reduc eroziunea eoliana (preluata dupa Codul de Bune Practici Agricole – Protectia Solului realizat de Marea Britanie)

327. Culturile cerealiere de toamnă, cum sunt: grâul, secara, orzul, sau dintre plantele tehnice muştarul pot fi, de asemenea, folosite ca plante protectoare in special pentru perioada de iarnă.

Figura 16.1.4. Intercalarea materialului saditor cu plantele de primavara contribuie la diminuarea efectului eroziunii eoliene (preluata dupa Codul de Bune Practici Agricole – Protectia Solului realizat de Marea Britanie)

328. Cultivarea de material săditor (pepinieră) intercalat cu plante de primăvară contribuie, atât la protecţia solului, cât şi a culturilor de primăvară.

329. Unele culturi de toamnă, numite şi de protecţie, pot fi încorporate primăvara în sol printr-o lucrare superficială sau uneori tratate chimic înainte de semănatul culturii de primăvară. Acest sistem este benefic în special pentru solurile nisipoase irigate sau pentru acele soluri cu textură prăfoasă, sărace şi în materie organică şi care au un grad ridicat de vulnerabilitate faţă de procesele de destructurare, adică de reducere şi/pierdere a stabilităţii agregatelor structurale la acţiunea agresivă a apei, mai ales când sunt intens lucrate pentru pregătirea patului germinativ.

340. Procesele erozionale eoliene, acele “furtuni de praf” au consecinţe negative directe nu numai asupra solului, dar şi altor componenete ale mediului ambiental, afectând vegetaţia, apele de suprafaţă prin depunerea particulelor de praf, şi nu în ultimă instanţă viaţa oamenilor şi altor vieţuitoare.

341. Pe solurile turboase, şi acestea adesea afectate de eroziunea eoliană, semănatul mecanizat al păioaselor în benzi poate constitui o măsură fezabilă de protecţie pentru culturile leguminoase care sunt semănate primăvara timpuriu.

342. Amendarea cu material argilos ca măsură ameliorativă pentru creşterea conţinutului de argilă a solurilor turboase, nisipoase constituie adesea o măsură posibilă şi de lungă durată pentru protecţia solului împotriva eroziunii eoliene, deşi este relativ greoaie şi costisitoare. Această tehnică devine practică şi economică doar dacă materialul necesar pentru amendare este cât mai aproape de zona solurilor ce urmează a fi amendate. Sunt necesare de la 300 la 1000 t/ha de material argilos pentru stabilizarea suprafeţei unor astfel de soluri.

343. Conţinutul de argilă al solurilor nisipoase în stratul superior trebuie să ajungă la 8–10%pentru a fi eficient. Materialul argilos se lasă la suprafaţă o perioadă relativ îndelungată pentru a fi expus acţiunii factorilor şi proceselor naturale-mai ales acţiunii proceselor naturale de îngheţ-dezgheţ, umezire-uscăre, înainte de a fi pregătit pentru semănăt. Dacă după aplicarea materialului argilos solul este imediat prelucrat efectele benefice sunt foarte reduse, practic sunt pierdute, în special dacă este arat adânc.

344. O măsură destul de eficientă pentru controlul eroziunii eoliene o constituie aplicarea mulciului vegetal, la suprafaţa patului germinativ imediat după semănat, în cantitate de 5–15t/ha. Gunoiul de grajd, resturile vegetale de la fabricile de zahăr, nămolurile de canalizare compostate sau parţial compostate sunt materiale corespunzătoare, care pot fi utilizate ca mulci. De asemenea, produsele reziduale compostate care provin de la fabricile de celuloză şi hârtie pot fi utilizate ca mulci.

345. Atunci când se foloseşte nămolul de canalizare, dar şi alte reziduuri, este absolut necesar să fie respectate prevederile legislaţiei naţionale şi internaţionale în vigoare şi restricţiile privind protecţia apelor subterane.

346. Dacă mulciul aplicat la suprafaţă este deranjat prin aplicarea ulerioară a diferitelor lucrări agricole atunci efectul benefic este redus foarte mult sau chiar pierdut.

347. Stabilizatorii sintetici, cum sunt emulsiile comerciale VAMA, PAM, etc., pulverizaţi pe suprafaţa solurilor nisipoase după semănat, determină un efect pozitiv temporar de protecţie pentru culturile valoroase. În folosirea acestor condiţionatori este necesară asistenţă tehnică din partea specialiştilor în domeniu.

348. Alegerea cât mai atentă a practicilor agricole constituie o metodă eficientă pentru controlul eroziunii pe solurile nisipoase. Prin utilizarea sistemelor de lucrare convenţională, adică de afânare a solului prin arătură cu întoarcerea brazdei, un control eficient asupra eroziunii de suprafaţă se poate obţine numai dacă în stratul superficial este suficient de multă argilă şi praf.

349. Odată cu semănatul este recomandată şi tăvălugirea, într-o singură trecere, pe direcţie curbelor de nivel şi până la răsărire să nu se mai aplice nici o altă lucrare. Pentru a avea o suprafaţă suficient de stabilă la tăvălugire este necesar ca solul să corespundă din punct de vedere a stării de umiditate.

350. Păstrarea miriştii până la semănatul culturii următoare, ca şi practicarea sistemului –fără lucrare sau semănat direct- mai ales în cazul culturilor de primăvară, contribuie la protecţia solului împotriva eroziunii eoliene. Această tehnică a fost elaborată în SUA încă din anii ’60, în special pentru conservarea apei din solurile situate în pantă, apoi a fost extinsă şi la îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a solului. Rezultatele obţinute şi în ţara noastră au confirmat efectele benefice ale unei astfel de tehnologii, care se poate aplica în condiţii specifice.

351. Este absolut necesar să se urmărească cu atenţie, mai ales pe terenurile în pantă, dacă solul devine prea compact la suprafaţă, conducând la creşterea scurgerilor şi intensificarea eroziunii hidrice.

352. Pentru asigurararea creşterii normale a covorului vegetal, acolo unde este cazul, compactarea de suprafaţă va fi ameliorată prin efectuarea lucrărilor de afânare.

16.2. Tasare

Redarea insusirilor normale ale solului tasat presupune dislocarea structurilor compactate si crearea de spatii grosiere intre agregatele de sol, care sa permita circulatia apei, schimbul de gaze si dezvoltarea sistemului radicular al plantelor. Totodata este reconstituita porozitatea solului. In general aceasta regenerare se obtine prin afanare, utilajele si metodele folosite fiind diferite, in functie de gradul de tasare, adancime, tipul de sol.

353. Atunci când se stabileşte structura de culturi, trebuie luată în considerare abilitatea sau pretabilitatea terenului la cultivare şi de a aplica toate operaţiile de câmp necesare în funcţie de specificul local fără a determina, provoca stări inacceptabile de compactare. Până recent, dar încă şi acum se mai consideră că din punct de fizic cel mai grav proces de degradare al solului este eroziunea. Azi se recunoaşte, practic, nu numai de catre comunitatea ştiinţifică, dar şi de către practicieni, că aceasta s-a datorat faptului că eroziunea este un proces vizibil, petrecându-se imediat sub ochii noştri în timp ce compactarea nu este un proces vizibil, având loc undeva în adâncimea profilului de sol, şi de aceea, în timp poate deveni mult mai grav.

354. Întotdeauna sistemele tehnologice agricole trebuie să acorde atenţie sporită solurilor argiloase şi prăfoase. Lucrările realizate în câmp pentru culturile de toamnă în comparaţie cu cele din primăvară au întotdeauna consecinţe mai reduse asupra proceselor de compactare.

355. Trebuie acordată atenţie operaţiilor din perioada de recoltare, care pot provoca degradarea solului, în special pentru rădăcinoase şi legume. De regulă, se recomandă să se ceară consultanţă de la instituţiile abilitate pentru a cunoaşte perioadele optime de lucrabilitate şi traficabilitate.

356. Compactarea solului în stratul superior, dar mai ales în straturile adânci, poate afecta sever solurile şi poate fi doar parţial înlăturată, iar costurile sunt semnificative. Compactarea este un factor restrictiv deosebit de important al creşterii sistemului radicular, reducând infiltraţia apei în sol şi crescând riscul excesului de umiditate la suprafaţă , dar şi pe profilul de sol. Pot creşte procesele de scurgere, care măresc riscul inundaţiilor, cresc astfel şi procesele erozionale şi transferul potenţialilor poluanţi (inclusiv nutrienţi şi pesticide) la suprafaţa apelor potabile.

357. Pătrunderea aerului în sol este restricţionată, astfel că activitatea biologică şi creşterea rădăcinilor sunt direct şi indirect afectate. Aceasta reduce fertilitatea solului, dar în special accesibilitatea nutrienţilor către plante. De aceea, este extrem de important de a reduce orice forme ale compactării solului, mai ales acolo unde procesele naturale de refacere nu au intensitate ridicată, sau solurile respective au o capacitate de resilienţă redusă.

358. Solurile care au condiţii bune de drenaj şi care nu sunt permanent cultivate au stare structurală favorabilă care permite dezvoltarea normală a sistemului radicular, ca şi infiltraţia şi drenajul apei.

359. Folosirea maşinilor agricole sau a oricăror maşini pe terenuri prea umede conduce la compactarea severă a solului şi la reducerea semnificativă a sistemului radicular. De asemenea, păşunatul, mai ales pe terenurile umede, poate conduce la degradarea structurii solului determinând probleme similare.

360. Întotdeauna când se apelează la utilizarea maşinilor agricole, pentru orice fel de lucrare, este absolut necesar să se cunoască starea de umiditate. Mai mult decât atât, sistema de maşini agricole, ca şi momentul de “intrare” în teren trebuie să fie în acord cu specificul solului. Echipamentele de mare putere ca şi lucrările numeroase efectuate la suprafaţă pentru pregătirea patului germinativ “fin” provoacă formarea unui strat fin dur -compact (crustă) mai ales pe solurile prăfoase, pe cele degradate la suprafăţă, pe cele cu un conţinut redus de materie organică, în special după ploi intense ce au loc imediatdupă lucrrile mecanice. Acesta reduce, chiar stopează germinaţia seminţelor şi răsărirea plantelor şi stimulează procesele de scurgere şi eroziune.

361. Maşinile agricole de mare capacitate nu constituie neapărat un risc mai ridicat pentru solurile “nelucrate”. Aceasta pentru că au capacitate de lucru mai mare şi dacă acţionează în condiţii optime de umiditate. De asemenea, presiunea redusă din pneuri, roţile duble, ori vehiculele tractate pot fi extrem de utile în prevenirea proceselor de degradare a solului.

362. Un alt factor deosebit de important este sarcina pe osie, şi de aceea este nevoie de consultanţă de specialitate pentru a fi în acord cu specificul solului, în mod deosebit pentru solurile lutoase, prăfoase şi argiloase. Totuşi, atunci când condiţiile sunt improprii, maşinile agricole de mare putere pot provoca compactare de adâncime, (sub 25-30 cm chiar până la 40-60 cm) fiind foarte dificil de ameliorat şi de asemenea, foarte costisitor.

		Pagina
I	INTRODUCERE ……………………………………………………………..	1
1.1	Apa şi solul -resure naturale regenerabile …………………………………….	1
1.2	Prevenirea poluării ca mijloc de protejare şi consevare a resurselor naturale regenerabile …………………………………………………………………...	4
1.3	Agricultura - factor major poluant al mediului; poluarea apelor şi solului prin desfăşurarea lucrărilor agricole………………………………………………..	4
II	Definiţii ……………………………………………………………………	6
III	SISTEME AGRICOLE……………………………………………………….	11
3.1	Definiţii; tipuri de sisteme agricole şi alegerea acestora ……………………..	11
3.2	Sisteme de agricultură durabilă ……………………………………………….	12
3.3	Sisteme de agricultură convenţională ………………………………………..	13
3.4	Sisteme de agricultură biologică ……………………………………………..	14
IV	BIODIVERSITATEA, SISTEME ECOLOGICE ŞI DE PEISAJ ……………	16
4.1	Definiţii; diversitate biologică, biocenoză, ecosistem, habitat ……………….	16
4.2	Asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor …………………………	16
4.3	Principii şi recomandări ale codului ………………………………………….	17
4.3.1	Curtea şi livada gospodăriei individuale ……………………………………..	17
4.3.2	Câmpurile ……………………………………………………………………..	18
4.3.3	Pajişti, fâneţe şi păşuni ……………………………………………………….	18
4.3.4	Păduri …………………………………………………………………………	20
4.3.5	Zone rutiere, şanţuri şi canale ………………………………………………...	20
4.3.6	Ecosisteme acvatice …………………………………………………………..	21
4.3.7	Protejarea şi ameliorarea pesajului …………………………………………...	21
V	RESURSELE DE APĂ; SCURGERI DE SUPRAFAŢĂ ŞI EROZIUNEA SOLULUI; TASAREA ŞI DISTRUGEREA STRUCTURII SOLULUI ……	23
5.1	Apele de suprafaţă şi apele subterane; gospodărirea resurselor de apă ………	23
5.2	Scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului ……………………………………	24
5.3	Tasarea şi distrugerea structurii solului ………………………………………	24
5.4	Principii şi recomandări ale codului ………………………………………….	25
VI	ÎNGRĂŞĂMINTELE; SURSE POTENŢIALE DE POLUARE A APEI ŞI SOLULUI …………………………………………………………………….	30
6.1	Îngrăşăminte minerale sau chimice …………………………………………...	30
6.2	Îngrăşăminte organice ………………………………………………………...	31
6.3	Principii generale de fertilizare raţională ……………………………………..	33
VII	Fertilizanţi care conţin azot ……………………………………	36
7.1	Comportarea în sol ……………………………………………………….	36
7.2	Îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică ……………………………………….	38
7.3	Îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală ………………………………….	38
7.4	Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal ……………………………………...	38
7.5	Îngrăşăminte cu azot ureic ……………………………………………………	39
7.6	Îngrăşăminte cu azot sub formă organică …………………………………….	39
7.7	Îngrăşăminte cu azot organic şi azot mineral (îngrăşăminte organominerale) .	39
7.8	Tipurile şi efectele îngrăşămintelor organice asupra solului…………………	40
VIII	Fertilizanţi care conţin fosfor …………………………………	43
8.1	Comportamentul în sol şi efectele asupra maselor de apă ……………………	43
8.2	Îngrăşăminte cu fosfor ………………………………………………………..	43
IX	DEPOZITAREA ŞI MANIPULAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE; NORME GENERALE……………………………………………………….	44
X	DEPOZITAREA ŞI MANAGEMENTUL EFLUENŢILOR ŞI GUNOIULUI DE GRAJD ÎN EXPLOATAŢIILE AGRO-ZOOTEHNICE…………………	47
10.1	Consideraţii generale privind exploataţiile agro-zootehnice şi a instalaţiilor tehnologice ……………………………………………………………………	47
10.2	Dejecţii lichide ………………………………………………………………..	49
10.3	Gunoi de grajd ………………………………………………………………..	50
10.4	Efluenţi de la silozuri …………………………………………………………	52
10.5	Efluenţi proveniţi din precipitaţii ……………………………………………..	53
XI	APLICAREA FERTILIZANŢILOR CU AZOT ……………………………..	54
11.1	Cantităţi aplicate, luând în considerare rezervele din sol …………………….	54
11.2	Epoca şi tehnicile de aplicare; perioade improprii pentru aplicarea fertilizanţilor şu azot ………………………………………………………….	58
11.2.1	Epoca de aplicare a fertilizanţilor cu azot ……………………………………	58
11.2.1.1	Culturi semănate în toamnă …………………………………………………..	59
11.2.1.2	Culturi de primăvară-vară …………………………………………………….	59
11.2.1.3	Culturi perene ………………………………………………………………...	59
11.2.2	Tehnici de aplicare a fertilizanţilor …………………………………………...	59
11.2.2.1	Îngrăşăminte chimice …………………………………………………………	60
11.2.2.2	Îngrăşăminte organice ………………………………………………………	62
11.3	Cazuri specifice ………………………………………………………………	66
11.3.1	Aplicarea fertilizanţilor pe terenuri înclinate …………………………………	67
11.3.2	Aplicarea fertilizanţilor pe terenuri adiacente cusurilor de apă şi a captărilor de apă potabilă ………………………………………………………………	67
11.3.3	Aplicarea fertilzanţilor pe terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate sau acoperite cu zăpadă …………………………………………………………..	67
XII	APLICAREA FERTILIZANŢILOR CU FOSFOR ………………………….	69
XIII	ASPECTE DE MANAGEMENT AL TERENURILOR AGRICOLE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE DINAMICA AZOTULUI …………………………..	70
13.1	Principii generale ……………………………………………………………..	70
13.2	Rotaţia culturilor şi culturi consecutive ………………………………………	70
13.3	Culturi permanente …………………………………………………………..	71
XIV	PREVENIREA POLUĂRII APELOR DE SUPRAFAŢĂ ŞI A APELOR SUBTERANE CAUZATE DE FERTILIZANŢI ÎN CAZUL IRIGAŢIILOR ŞI UDĂRILOR ……………………………………………………………….	72
XV	PLANURI DE FERTILIZARE ŞI REGISTRUL EVIDENŢEI UTILIZĂRII FERTILIZANŢILOR ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE …………………	73
XVI	MĂSURI ŞI LUCRĂRI DE CONSERVARE ŞI ÎMBUNĂTĂŢIRE A CALITĂŢII SOLULUI ……………………………………………………….	74
16.1	Eroziune ………………………………………………………………………	74
16.2	Tasare …………………………………………………………………………	84
16.3	Structura solului ………………………………………………………………	86
ANEXE …………………………………………………………………………………...		90