MINSTERUL APELOR ŞI PROTECŢIEI MEDIULUI

COD de BUNE PRACTICI AGRICOLE

Vol. I - PROTECŢIA APELOR ÎMPOTRIVA POLUăRII CU fertilizanŢi PROVENIŢi DIN AGRICulturĂ şi PREVENIREŢa fenomenelor de degradare a solului provocate de practicile agricole

BUCUREŞTI

2002

Nota

prezentul Cod de bune practici agricole a fost realizat conform Continutului-Cadru din Anexa 3 a Hotaririi nr. 964 din 13 octombrie 2000 privind aprobarea Planului de actiune pentru protectia apelor impotriva poluarii cu nitrati proveniti din surse agricole.

Versiunea prezenta este o prima varianta ea urmind a fi completata si imbunatatita prin includerea observatiilor si sugestiilor primite din partea celor implicati in utilizarea lui.

Sugestiile si observatiile pot sa fie transmise la adresa:

Institutul de Cercetari pentru Pedologie si Agrochimie

Bd. Marasti 61, 71331 Bucuresti

Fax: 021-2225979, e-mail: icpa@icpa.ro

Versiunea electronica a codului poate fi consultata la adresele:

http://www.icpa.ro

http://www.mappm.ro

http://www.maap.ro

Traducerea materialului în limba engleză a fost posibilă prin amabilitatea Proiectului APRA, proiect implementat de DAI în colaborare cu IRG, şi finanţat de USAID.

CUVANT INTRODUCTIV

Exista ideea intrucatva gresita ca industria si evacuarile de ape uzate orasenesti sunt principalii factori de poluare care afecteaza sanatatea oamenilor si a naturii. Insa, in ultimul timp, datele care provin din monitorizarea calitatii apelor, aerului si solului indica prezenta substantiala a numeroase elemente chimice periculoase si produsi toxici care provin din agricultura si care se regasesc si in produsele alimentare. Agricultura a devenit in timp o sursa importanta si permanenta de poluare a mediului si in special a apelor. In conditiile dezvoltarii agriculturii, a productiei agricole si implicit a dezvoltarii rurale, apare o legitima intrebare: poate fi sustinuta aceasta crestere fara a aduce prejudicii mediului si sanatatii umane?. Aceasta dificila problema a fost abordata cu ajutorul conceptului de agricultura durabila, a carei promovare este un proces complex, laborios si costisitor. In acest scop este necesar sa fie atinse sapte obiective principale:

1. asigurarea cresterii productiei agricole cu luarea in considerare a conservarii si protejarii resurselor naturale regenerabile;

2. asigurarea cerintelor esentiale ale oamenilor in contextul dezvoltarii rurale;

3. protejarea sanatatii oamenilor si a mediului;

4. asigurarea unei noi calitati a proceselor de crestere a productiei;

5. asigurarea conservarii si sporirii rezervelor de resurse;

6. asigurarea unei restructurari tehnologice si mentinerea sub control a posibilelor riscuri;

7. asigurarea masurilor de reglementare juridica, de aplicare a cercetarii stiintifice si dezvoltare a serviciilor de informare, instruire si formare a fermierilor si exploatantilor agricoli.

Prin dezvoltarea si implementarea unor planuri si programe integrate, a unor bune practici agricole ecologic valabile si a unor masuri de evaluare si monitorizare se pot atinge in mare parte obiectivele enumerate mai sus.

In ceea ce priveste bunele practici agricole, acestea trebuie sa se situeze pe baze noi, fundamentate pe cele mai noi cunostinte stiintifice si tehnologii de productii. In acest scop a aparut necesitatea elaborarii si utilizarii unor coduri de bune practici agricole care sa fie la indemana oricarui producator agricol si care sa indice clar, prin metode si practici prietenoase mediului, caile de reducere a poluarii si degradarii calitatii apelor si solului, de realizare a unei agriculturi mai eficiente dar in acelasi timp ecologice si de obtinere a unor productii rentabile in deplina siguranta alimentara.

Unul din cele mai importante scopuri ale codului este asigurarea protectiei apei, element esential vital oricarei forme de viata, a carei calitate si cantitate asigura calitatea si cantitatea productiei agricola, dar care in acelasi timp este foarte vulnerabila in fata activitatilor agricole de orice fel.

Prezentul Cod de bune practici agricole, elaborat pentru conditiile naturale ale tarii noastre, este un instrument important si pretios pentru atingerea celor sapte obiective ale agriculturii durabile enumerate mai sus si consideram ca, aplicat asa cum se cuvine, va contribui la o noua calitate a vietii si la salvgardarea patrimoniului national, a resurselor naturale, a ecosistemelor si a biodiversitatii. Acesta este interesul fiecaruia dintre noi!

Bucuresti, aprilie 2003

Ministrul apelor si protectiei mediului

Petru Lificiu

CUPRINS

		Pagina
I	INTRODUCERE ……………………………………………………………..	1
1.1	Apa şi solul -resure naturale regenerabile …………………………………….	1
1.2	Prevenirea poluării ca mijloc de protejare şi consevare a resurselor naturale regenerabile …………………………………………………………………...	4
1.3	Agricultura - factor major poluant al mediului; poluarea apelor şi solului prin desfăşurarea lucrărilor agricole………………………………………………..	4
II	Definiţii ……………………………………………………………………	6
III	SISTEME AGRICOLE……………………………………………………….	11
3.1	Definiţii; tipuri de sisteme agricole şi alegerea acestora ……………………..	11
3.2	Sisteme de agricultură durabilă ……………………………………………….	12
3.3	Sisteme de agricultură convenţională ………………………………………..	13
3.4	Sisteme de agricultură biologică ……………………………………………..	14
IV	BIODIVERSITATEA, SISTEME ECOLOGICE ŞI DE PEISAJ ……………	16
4.1	Definiţii; diversitate biologică, biocenoză, ecosistem, habitat ……………….	16
4.2	Asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor …………………………	16
4.3	Principii şi recomandări ale codului ………………………………………….	17
4.3.1	Curtea şi livada gospodăriei individuale ……………………………………..	17
4.3.2	Câmpurile ……………………………………………………………………..	18
4.3.3	Pajişti, fâneţe şi păşuni ……………………………………………………….	18
4.3.4	Păduri …………………………………………………………………………	20
4.3.5	Zone rutiere, şanţuri şi canale ………………………………………………...	20
4.3.6	Ecosisteme acvatice …………………………………………………………..	21
4.3.7	Protejarea şi ameliorarea pesajului …………………………………………...	21
V	RESURSELE DE APĂ; SCURGERI DE SUPRAFAŢĂ ŞI EROZIUNEA SOLULUI; TASAREA ŞI DISTRUGEREA STRUCTURII SOLULUI ……	23
5.1	Apele de suprafaţă şi apele subterane; gospodărirea resurselor de apă ………	23
5.2	Scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului ……………………………………	24
5.3	Tasarea şi distrugerea structurii solului ………………………………………	24
5.4	Principii şi recomandări ale codului ………………………………………….	25
VI	ÎNGRĂŞĂMINTELE; SURSE POTENŢIALE DE POLUARE A APEI ŞI SOLULUI …………………………………………………………………….	30
6.1	Îngrăşăminte minerale sau chimice …………………………………………...	30
6.2	Îngrăşăminte organice ………………………………………………………...	31
6.3	Principii generale de fertilizare raţională ……………………………………..	33
VII	Fertilizanţi care conţin azot ……………………………………	36
7.1	Comportarea în sol ……………………………………………………….	36
7.2	Îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică ……………………………………….	38
7.3	Îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală ………………………………….	38
7.4	Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal ……………………………………...	38
7.5	Îngrăşăminte cu azot ureic ……………………………………………………	39
7.6	Îngrăşăminte cu azot sub formă organică …………………………………….	39
7.7	Îngrăşăminte cu azot organic şi azot mineral (îngrăşăminte organominerale) .	39
7.8	Tipurile şi efectele îngrăşămintelor organice asupra solului…………………	40
VIII	Fertilizanţi care conţin fosfor …………………………………	43
8.1	Comportamentul în sol şi efectele asupra maselor de apă ……………………	43
8.2	Îngrăşăminte cu fosfor ………………………………………………………..	43
IX	DEPOZITAREA ŞI MANIPULAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE; NORME GENERALE……………………………………………………….	44
X	DEPOZITAREA ŞI MANAGEMENTUL EFLUENŢILOR ŞI GUNOIULUI DE GRAJD ÎN EXPLOATAŢIILE AGRO-ZOOTEHNICE…………………	47
10.1	Consideraţii generale privind exploataţiile agro-zootehnice şi a instalaţiilor tehnologice ……………………………………………………………………	47
10.2	Dejecţii lichide ………………………………………………………………..	49
10.3	Gunoi de grajd ………………………………………………………………..	50
10.4	Efluenţi de la silozuri …………………………………………………………	52
10.5	Efluenţi proveniţi din precipitaţii ……………………………………………..	53
XI	APLICAREA FERTILIZANŢILOR CU AZOT ……………………………..	54
11.1	Cantităţi aplicate, luând în considerare rezervele din sol …………………….	54
11.2	Epoca şi tehnicile de aplicare; perioade improprii pentru aplicarea fertilizanţilor şu azot ………………………………………………………….	58
11.2.1	Epoca de aplicare a fertilizanţilor cu azot ……………………………………	58
11.2.1.1	Culturi semănate în toamnă …………………………………………………..	59
11.2.1.2	Culturi de primăvară-vară …………………………………………………….	59
11.2.1.3	Culturi perene ………………………………………………………………...	59
11.2.2	Tehnici de aplicare a fertilizanţilor …………………………………………...	59
11.2.2.1	Îngrăşăminte chimice …………………………………………………………	60
11.2.2.2	Îngrăşăminte organice ………………………………………………………	62
11.3	Cazuri specifice ………………………………………………………………	66
11.3.1	Aplicarea fertilizanţilor pe terenuri înclinate …………………………………	67
11.3.2	Aplicarea fertilizanţilor pe terenuri adiacente cusurilor de apă şi a captărilor de apă potabilă ………………………………………………………………	67
11.3.3	Aplicarea fertilzanţilor pe terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate sau acoperite cu zăpadă …………………………………………………………..	67
XII	APLICAREA FERTILIZANŢILOR CU FOSFOR ………………………….	69
XIII	ASPECTE DE MANAGEMENT AL TERENURILOR AGRICOLE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE DINAMICA AZOTULUI …………………………..	70
13.1	Principii generale ……………………………………………………………..	70
13.2	Rotaţia culturilor şi culturi consecutive ………………………………………	70
13.3	Culturi permanente …………………………………………………………..	71
XIV	PREVENIREA POLUĂRII APELOR DE SUPRAFAŢĂ ŞI A APELOR SUBTERANE CAUZATE DE FERTILIZANŢI ÎN CAZUL IRIGAŢIILOR ŞI UDĂRILOR ……………………………………………………………….	72
XV	PLANURI DE FERTILIZARE ŞI REGISTRUL EVIDENŢEI UTILIZĂRII FERTILIZANŢILOR ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE …………………	73
XVI	MĂSURI ŞI LUCRĂRI DE CONSERVARE ŞI ÎMBUNĂTĂŢIRE A CALITĂŢII SOLULUI ……………………………………………………….	74
16.1	Eroziune ………………………………………………………………………	74
16.2	Tasare …………………………………………………………………………	84
16.3	Structura solului ………………………………………………………………	86
ANEXE …………………………………………………………………………………...		90

I INTRODUCERE

1. Prezentul cod are scopul de a recomanda cele mai utile practici, măsuri şi metode posibil de aplicat de către fiecare fermier, producător agricol, pentru protecţia apelor împotriva poluării cu fertilizanţi (în special nitraţi) şi pentru prevenirea degradării solului, precum şi cauzele şi consecinţele asupra mediului înconjurător în cazul nerespectării lor.

Aplicarea unor noi practici agricole, bazate pe cele mai avansate cunoştinţe ştiinţifice în domeniul tehnologiilor, mai ales a celor ecologic viabile, este o cerinţă majoră a promovării agriculturii durabile. De aceea, a apărut necesitatea elaborării, dar şi a implementării în practică a unor coduri de bună practică agricolă. Acestea reprezintă un ansamblu de cunoştinte ştiinţifice şi tehnice puse la dispoziţia producătorilor agricoli, a fermierilor pentru a fi implementate în practică. Însuşite de către fiecare producător agricol şi implementate corect, practicile agricole respective pot contribui, atât la obţinerea unor producţii calitativ superioare şi rentabile, cât şi la conservarea mediului ambiental, cu limitarea consecinţelor ecologice nefavorabile la nivel naţional, regional, local, pe termen mai scurt sau mai lung. Astfel de coduri au fost elaborate şi sunt acum implementate în practică în diferite ţări ale Uniunii Europene.

2. Prezentul “Cod al Bunelor Practici Agricole” nu este un document final, urmând a fi completat şi îmbunătăţit treptat, pe măsură ce interacţiunile dintre condiţiile socio-economice, starea mediului ambiental şi cunoştinţele ştiinţifice se modifică. În forma actuală, codul este armonizat cu cerinţele Directivei Uniunii Europene privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din agricultură EEC/91/676 din 12 Decembrie 1991, şi în acelaşi timp cuprinde şi alte recomandări specifice ţării noastre. Sunt incluse, de asemenea, prevederi existente sau care urmează a fi cuprinse în reglementările legale privind agricultura şi protecţia mediului.

3. Însuşirea şi implementarea practică a măsurilor, practicilor, metodelor etc. cuprinse în prezentul cod de catre producătorii agricoli şi fermieri, este necesara deoarece acestia trebuie să conştientizeze că interesele lor economice de obţinere de producţii profitabile trebuie armonizate cu exigenţele privind protecţia şi conservarea mediului înconjurător, pentru a convieţui în prezent dar şi în viitor, într-o ţară frumoasă, curată şi prosperă.

1.1 Apa şi solul ca resurse naturale regenerabile

4. Resursele naturale constitute o parte importantă a avuţiei naţionale, fiind formate din totalitatea surselor existente în natură şi care sunt folositoare omului în anumite condiţii tehnologice, economice şi sociale. Extrase din mediul lor natural pot fi transformate în bunuri a căror utilizare presupune consumul lor direct.

Resursele naturale sunt clasificate în două categorii distincte: regenerabile şi neregenerabile. Resursele naturale regenerabile sunt constituite din apă, aer, sol, floră, faună, energie solară, eoliană şi a mareelor, iar cele neregenerabile cuprind totalitatea substanţelor minerale şi a combustibililor fosili. Intre resursele componente ale primei categorii există interacţiuni naturale puternice, astfel că, orice intervenţie antropică asupra uneia sau alteia induce inevitabil consecinţe şi asupra celorlalte. Utilizarea acestor resurse este practicată într-o manieră complexă, coordonată, pentru realizarea simultană a mai multor scopuri. Aplicarea unor metode distructive poate, însă provoaca anumite schimbări ireversibile ale resurselor naturale, modificând chiar caracterul lor "regenerabil".

Factorul principal care transformă, aproape total şi ireversibil, resursele naturale regenerabile în resurse neregenerabile, este poluarea. Atunci când una din resursele naturale regenerabile este grav afectată de către poluare, se poate considera că s-a produs degradarea mediului înconjurător, având consecinţe pe termen lung, greu sau imposibil de evaluat şi corectat.

5. Apa, aerul şi solul sunt resursele de mediu cele mai vulnerabile, dar şi cel mai frecvent supuse agresiunii factorilor poluanţi, având consecinţe directe şi grave nu numai asupra calităţii mediului ambiental, dar şi a sănătăţii oamenilor şi altor vieţuitoare. Cei mai frecvenţi factori ai poluării mediului înconjurător provin, de regulă, din industrie, dar în ultimul timp, tot mai frecvent, şi din agricultură.

6. Unitatea naturală de formare a resurselor de apă este bazinul hidrografic definit ca teritoriul de pe care un râu îşi colectează apele. In măsura în care conceptul de bazin este aplicat unei game largi de scări spaţiale (de la bazine elementare până la bazinele marilor fluvii) şi de asemenea mai multor tipuri de medii (bazine urbane sau rurale, agricole sau silvice, bazinele lacurilor, a pânzei freatice, de carst, …) el va fi definit ca integrator.

7. In studiul circulaţiei apei în natură (ciclul hidrologic) bazinul hidrografic ca unitate fizico-geografică care înglobează reţeaua hidrografică până la cumpăna apelor, acţionează ca o unitate funcţională, fundamentală şi deci ca o unitate de bază pentru gestiunea, amenajarea şi protecţia resurselor de apă (fig. 1.1).

Figura 1.1 – Ciclul hidrologic cu unele aspecte induse de stresul uman

8. In prezenţa vegetaţiei o parte din precipitaţie este reţinută prin intercepţie de stratul vegetal iar restul ajunge pe sol străbătând foliajul sau prin curgerea pe trunchiul arborilor (figura 1.2).

Figura 1.2. Apa în sistemul sol-plantă-atmosferă.

9. Apa disponibilă la suprafaţa solului fiind la presiunea atmosferică pătrunde în sol prin infiltraţie sub efectul gravitaţiei dacă solul nu este saturat, sau se scurge pe suprafaţa solului.

10. Aportul natural în sol este mărit în zonele cu activităţi agricole intensive prin practicarea irigaţiilor prin care se reciclează apa prelevată din resursele de suprafaţă sau din cele subterane ale bazinului.

11. Resursele de apă fiind regenerabile depind de variabilitatea climatică naturală, de schimbările climatice şi de influenţele omului asupra mediului înconjurător. Variabilitatea climatului natural duce la creşterea extremelor hidrologice, în particular a inundaţiilor şi secetelor. (Figura 1.3).

Figura 1.3. Variabilitatea climatului natural şi ciclul hidrologic.

Impactul micşorării resurselor de apă va fi mai sever în zonele care au deja un risc crescut de secetă şi de lipsă de apă, micşorare care este amplificată de creşterea constantă a densităţii populaţiei în zonele semiaride.

1.2 Prevenirea poluării mediului înconjurător ca mijloc de protecţie şi conservare a resurselor naturale regenerabile

12. În fiecare proces de producţie şi activitate desfăşurată de către om, reducerea impactului negativ asupra mediului înconjurător se poate realiza, în primul rând, prin mijloace de prevenire a poluării, prin utilizarea raţională şi conservarea resurselor naturale.

Prevenirea poluării, ca factor major de protejare şi conservare a resurselor naturale regenerabile şi implicit a mediului înconjurător, se poate realiza prin utilizarea celor mai adecvate materiale, tehnici, tehnologii şi practici care să conducă la eliminarea sau măcar la reducerea acumularii deşeurilor sau altor poluanţi. De asemenea, prevenirea poluării este posibilă prin limitarea transferării factorilor poluanţi dintr-un mediu în altul şi printr-o gestionare corectă a deşeurilor, astfel încât agenţii poluanţi aferenţi să nu ajungă în mediul înconjurător. Prevenirea poluării este deosebit de importantă şi pentru alte componenete ale mediului cum sunt flora şi fauna.

1.3 Agricultura ca factor poluant al mediului, în special a solului şi apei

Agricultura, alături de industrie poate deveni una dintre sursele importante de agenţi poluanţi cu impact negativ asupra calităţii mediului ambiental prin degradarea sau chiar distrugerea unor ecosisteme. Astăzi, este practic unanim acceptat că agricultura intensivă poate conduce la poluarea solului şi apei prin utilizarea excesivă a îngraşămintelor, a pesticidelor, a apei de irigaţie necorespunzătoare calitativ şi cantitativ, în special pe terenurile arabile excesiv afânate prin diferite lucrări.

13. Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive, se pot acumula în cantităţi ce depăşesc limitele maxim admisibile, atât în sol, cât şi în apele de suprafaţă şi subterane. Printre aceşti agenţi poluanţi pot fi considerate: reziduurile zootehnice, nămolurile orăşeneşti (de canalizare şi menajere) nămolurile provinte de la procesarea sfeclei de zahăr, a inului şi cânepii, a celulozei etc., care pot conţine peste limitele maxim admisibile metale grele, substanţe organoclorurate din clasa HCH şi DDT, triazine, compuşi ai azotului şi fosforului (nitraţi şi fosfaţi) etc. dar şi diferiţi agenţi patogeni.

14. Printre consecinţele nocive ale acestor substanţe menţionăm în mod special: efectele cancerigene şi mutagene, acumularea în verigile lanţului trofic, toxicitate mare etc., toate contribuind la perturbarea gravă a echilibrului natural.

15. Nitraţii pot genera nitriţi care în cantităţi mari au efecte nocive asupra sănătăţii umane. De asemenea, dacă fosfaţii şi nitraţii ajung pe diferite căi în apele stătătoare, contribuie la producerea şi intensificarea procesului de eutrofizare, care în final determină degradarea acestora şi distrugerea parţială sau chiar totală a faunei prin eliminarea oxigenului şi formarea unor compuşi chimici nocivi.

16. Irigaţia şi drenajul incorect, asociate cu alte practici necorespunzătoare ( monocultură sau asolamente de scurtă durată, afânare excesivă a solului, cu precădere prin lucrări superficiale numeroase, nerespectarea perioadelor optime de lucrabilitate şi traficabilitate a solului etc., lucrarea solului pe terenurile situate în pantă din amonte în aval etc.) la care se mai adaugă o gestionare şi utilizare necorespunzatoare a terenurilor agricole şi o folosire iraţională a fondului forestier, determină apariţia şi intensificarea degradării fizice a solului prin procese ca: destructurarea, compactarea, crustificarea, eroziunea eoliană şi hidrică, contribuind în acest mod şi mai mult la sensibilizarea, favorizarea şi accentuarea poluării pe diferite căi a principalelor componente ale mediului înconjurător.

În condiţiile intensificării agriculturii, a creşterii producţiei vegetale, dar şi a dezvoltării rurale, ca verigi forte ale progresului socio-economic, se pune legitima întrebare: poate fi realizată şi menţinută creşterea producţiei vegetale fără a aduce prejudicii majore mediului înconjurător şi respectiv sănătăţii oamenilor şi celorlalte vieţuitoare ale lanţului trofic? Aceasta sarcină prioritară, dar şi extrem de dificilă, este abordată prin prisma conceptului dezvoltării durabile a agriculturii, aşa cum a fost definit de către Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător şi Dezvoltare:

" Dezvoltarea durabilă reprezintă capacitatea omenirii de a asigura continuu cerinţele generaţiei prezente, dar fără a le compromite pe cele ale generaţiilor viitoare". În agricultură, ca şi în oricare ramură a economiei, nici un sistem nu poate fi considerat durabil dacă pentru fermier şi societatea din care face parte nu este benefic, adică nu este viabil din punct de vedere economic. Aceasta, constituie de fapt singura alternativă pe termen lung la criza mediului înconjurător generată de societatea umană.

II DEFINIŢII

2. 1 Aciditate – Mărimea care indică conţinutul în acid al unei soluţii (soluţia solului) şi care se măsoară prin concentraţia în ioni de hidrogen a acesteia. Se exprimă în unităţii pH (logaritmul zecimal negativ al activităţii ionilor de hidrogen dintr-o soluţie apoasă).

2. 2 Acumulare – Creşterea concentraţiei unei substanţe în sol datorită faptului că aportul de substanţă este mai mare decât pierderea de substanţă.

2.3 Adsorbţie – Proces fizico-chimic de fixare şi acumulare a unei componente dintr-un amestec de gaze sau a unei substanţe dizolvate dintr-o soluţie pe o suprafaţă solidă sau lichidă

în concentraţie mai mare decât în restul gazului sau al soluţiei.

2.4 Alterarea – Ansamblu al schimbărilor fizice, chimice şi biochimice produse în roci la/sau aproape de suprafaţa scoarţei terestre sub acţiunea agenţilor atmosferici, plantelor şi microorganismelor.

2.5 Ameliorarea solului – Ansamblu de procedee tehnice, hidroameliorative, pedoameliorative şi agroameliorative, folosite pentru îmbunătăţirea radicală şi durabilă a unui sol neproductiv sau slab productiv prin eliminarea factorilor care limitează fertilitatea acestuia.

2. 6 Amendament – Substanţă care se încorporează în sol pentru a corecta unele însuşiri fizice şi chimice nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunătăţirii mediului de viaţă pentru plantele de cultură.

2.7 Amonificare – Proces biochimic prin care se eliberează azot amoniacal din compuşi organici cu azot.

2.8 Apa brută – Apă captată din surse de suprafaţă sau subterane care are calitatea sursei în momentul prelevării şi care necesită un proces de tratare conform cerinţelor calitative ale folosinţei.

2. 9 Apa freatică – Apa din stratul acvifer freatic.

2. 10 Apa de percolare – Apa care se infiltrează în sol şi este dirijată în profunzimea lui.

2. 11 Apă poluată – Apa cu un conţinut de nitraţi mai mare de 50 mg/l

2. 12 Apa solului - Apa aflată în interiorul solului, care ocupă porii sau o parte din porii acestuia

2.13 Ape interioare – Toate apele aflate în interiorul liniei de bază, de la care se măsoară extinderea apelor teritoriale.

2.14 Ape de suprafaţă – Ape interioare şi respectiv marine, stătătoare şi curgătoare ale căror suprafeţe sunt în contact cu atmosfera.

2.15 Ape subterane – Apele aflate sub suprafaţa terenului în zona de saturaţie şi în contact direct cu solul sau cu subsolul.

2.16 Bazin hidrografic – Unitate fizico-geografică ce înglobează reţeaua hidrografică până la cumpăna apelor.

2.17 Biodegradare - Descompunere a unei substanţe organice complexe în molecule mai simple sau ion sub acţiunea microorganismelor.

2.18 Calitatea solului – Ansamblu al proprietăţilor obişnuite, pozitive sau negative, care se referă la folosirea şi funcţiunile solului.

2.19 Coeficient de repartiţie – Raportul dintre concentraţiile unei substanţe în două compartimente de mediu.

2.20 Coeficient de repartiţie sol -apă – Raportul dintre concentraţiile unei substanţe în fază solidă şi în fază lichidă a solului.

2.21 Compactare – Tasare puternică, proces de mărire accentuată a densităţii aparente şi de micşorare a macroporozităţii solului.

2.22 Concentraţia critică – Estimarea calitativă a concentraţiei unuia sau a mai multor poluanţi, sub care nu se produc, la nivelul actual de cunoaştere, efecte nocive semnificative asupra unor elemente specific sensibile ale solului.

2.23 Conditionarea. Continutul, eventualul ambalaj hidrosolubil, cu ambalajul protector folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de catre circuitele de dsitributie en-gros si de detail.

2.24 Compost – Îngrăşământ organic rezultat în urma compostării diferitelor resturi vegetale şi animale după o prealabilă amestecare şi umezire, şi adaos de îngrăşăminte minerale.

2.25 Compostare – Tehnică de obţinere a unui compost din amestecuri de diferite materiale organice şi minerale.

2.26 Decontaminare - Operaţiune complexă prin care se urmăreşte distrugerea microorganismelor patogene şi condiţionat patogene de pe o suprafaţă, dintr-un spaţiu sau dintr-un produs.

2.27Deratizare - Ansamblu de măsuri care au drept scop distrugerea rozătoarelor dăunătoare dintr-un areal

2.28 Dezinfecţie - a se vedea Decontaminare

2.29 Dezinsecţie - Ansamblul acţiunilor (mijloacelor şi metodelor) de combatere a insectelor şi acarienilor care pot vehicula şi transmite boli infecto-contagioase la om şi animale.

2.30 Degradarea (deteriorare) solului – Alterarea proprietăţilor solului având efecte negative asupra unei funcţii sau mai multur funcţii ale acestuia, asupra sănătăţii umane sau asupra mediului.

2.31 Denitrificare – Proces de reducere biochimică a nitraţilor sau nitriţilor sub formă de azot gazos, fie ca oxizi de azot, fie ca azot molecular.

2.32 Descompunere – Desfacerea unei substanţe organice complexe în molecule mai simple sau ion prin procese fizice, chimice şi/sau biologice.

2.33 Efluenţi de silozuri – Lichide care se scurg din forajele conservate prin procese de însilozare în instalaţii speciale numite silozuri.

2.34 Eutroficare – Proces de îmbogăţire excesivă în elemente nutritive solubile, îndeosebi în nitraţi şi fosfor, a apelor subterane şi a apelor stătătoare, adesea ca urmare a folosirii întensive a îngrăşămintelor.

2.35 Eroziune – Proces prin care particulele de sol sau rocă neconsolidată sunt desprinse şi îndepărtate din loc prin acţiunea apei de scurgere de la suprafaţa solului sau prin aceea a vântului.

2.36 Evoluţia solului - Totalitatea schimbărilor ce au loc în timp în sol sub influenţa factorilor pedogenetici, inclusiv al factorilor antropici.

2.37 Factor limitativ – Orice condiţie care limitează funcţiile şi/sau folosirea unui sol.

2.38 Fertilitatea solului – Starea obşnuită a unui sol sub aspectul capacităţii sale de a susţine creşterea şi dezvoltarea plantelor.

2.39 Fertilizant - a se vedea Ingrăşământ

2.40 Fertilizare – Acţiunea de aplicare a îngrăşămintelor în vederea sporirii fertilităţii solului sau a unui substrat de cultură şi creşterii producţiei vegetale.

2.41 Fondul naţional de date de gospodărire a apelor – Totalitatea bazelor de date meteorologice, hidrologice şi hidrogeologice, de gospodărire cantitativă şi calitativă a apelor, organizate astfel încât să asigure un dialog eficient cu folosinţele de apa.

2.42 Formularea este forma sub care un pesticid este comercializat si reprezinta o combinatie de diversi compusi (solventi, surfactanti, cosurfactatni, muianti, adezivi, agenti de suspensie, amelioratori de pentrare cuticulara etc.) al carei scop final este de a face produsul utilizabil în mod eficace.

2.43 Gospodărirea (managementul) apelor – Activităţile care, printr-un ansamblu de mijloace tehnice şi măsuri legislative, economice şi administrative, conduc la cunoaşterea, utilizarea, valorificarea raţională, menţinerea sau îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor sociale şi economice , la protecţia împotriva epuizării şi poluării acestor resurse, precum şi la prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive ale apelor.

2.44 Humificare – Descompunerea organismelor sau a unei părţi de organisme urmată de sinteza substanţelor humice.

2.46 Imobilizare - Trecerea (conversia) substanţelor sau a particulelor de sol spre o formă (temporar) imobilă.

2.47 Încărcare critică – Estimarea aportului unuia sau mai multor poluanţi sub care nu se produc, la nivelul actual de cunoaştere, efecte nocive semnificative asupra unoe elemente specific sensibile ale mediului (ale solului).

2. 48 Influenţă antropică – Modificări ale proprietăţilor solului produse de activităţi umane.

2. 49 Îngrăşământ – Substanţă simplă sau compusă de natură minerală sau organică care contribuie direct sau indirect la menţinerea sau imbunătăţirea nutriţiei plantelor.

2. 50 Îngrăşământ mineral sau îngrăşământ chimic – Îngrăşământ de origine minerală sau obţinut industrial prin procese fizice şi sau chimice.

2. 51 Îngrăşământ organic – Îngrăşământ obţinut din diferite produse naturale de origine organică printr-o pregătire simplă sau prin compostare.

2.52 Îngrăşământ organomineral – Îngrăşământ rezultat prin amestecarea mecanică sau prelucrare chimică a unor îngrăşăminte mierale cu îngrăşăminte organice.

2.53 Îngrăşăminte azotoase – Îngrăşământe cu azot, care se găseşte sub formă nitrică, amoniacală, amidică sau în combinaţie nitrică-amoniacală, nitrică –amonicală-amidică.

2.54 Îngrăşământe fosfatice - Îngrăşăminte în care fosforul se găseşte sub formă de fosfat primar, secundar sau terţiar de calciu.

2.55 Îngrăşăminte complexe – Îngrăşăminte care conţin azot şi fosfor sau azot, fosfor şi potasiu.

2.56 Lac – Masă de apa stătătoare care ocupă o concavitate a scoarţei pământului.

2.57 Levigare – Deplasare în sol a substanţelor dizolvate sub acţiunea percolativă a apei sau a altor lichide.

2.58 Mobilizare – Trecerea (conversia) substanţelor sau a particulelor de sol spre o formă mobilă.

2.59 Nitrificare – Proces de oxidare biologică a amoniului până la nitraţi de către bacteriile nitrificatoare din sol.

2.60 Pesticide - Mijloace chimice de protecţia plantelor, obţinute prin formularea şi condiţionarea unui (unor) ingredint(e) biologic active.

2.61 Plan de Gospodărire a Apelor pe Bazin Hidrografic – Instrument de planificare şi aplicare a măsurilor de asigurare a protecţiei şi utilizării durabile a apei în cadrul unui bazin hidrografic.

2. 62 Productivitatea solului – Capacitatea unui sol de a produce recolte în condiţii obişnuite.

2.63 Productivitatea potenţială a solului - Capacitatea unui sol de a produce recolte în condiţii optime (de exemplu: prin folosirea îngrăşămintelor, a pesticidelor, a irigării şi a lucrărilor solului).

2.64 Produse petroliere - Combustibili şi lubrifianţi obţinuţi din ţiţei.

2.65 Râu – Masa de apă care curge în cea mai mare parte la suprafaţă în lungul unei albii.

2.66 Resurse de apă – Apele de suprafaţă alcătuite din cursurile de apă cu deltele lor, lacuri, bălţi, apele maritime interioare şi marea teritorială, precum şi cele subterane în totalitatea lor.

2.67 Salinitate – Ansamblu de probleme ridicate de prezenţa unui conţinut de săruri solubile sau sodiu schimbabil mai mare decât în solurile obişnuite.

2.68 Salinizare – Acumulare de săruri hidrosolubile în sol.

2.69 Schema cadru de amenajare şi gospodărire a apelor – Documentaţie de gospodărire a apelor care prezintă modelul sistemului de gospodărire a apelor, cuprinzând reţeaua hidrografică, lucrările de gospodărire a apelor şi prelevările – evacuările aferente folosinţelor, analizate în diferite scenarii şi etape de dezvoltare economico-socială a spaţiului hidrografic respectiv, precum şi modul de protecţie, menţinere sau îmbunătăţire a calităţii apelor.

2.70 Serviciul de asigurare a apei brute în sursă – Totalitatea activităţilor de gospodărire a apelor desfăşurate pentru crearea de noi surse de apă şi de regularizarea a debitelor de apă ale surselor existente în vederea satisfacerii cerinţelor folosinţelor, corelat cu prevederile actelor de reglementare emise pentru folosirea resurselor de apă.

2.71 Serviciul de asigurare a nisipurilor şi pietrişurilor - Totalitatea activităţilor de gospodărire a apelor desfăşurate pentru asigurarea unei scurgeri normale a apelor de suprafaţă, pentru regularizarea debitelor solide şi crearea de depozite de nisipuri şi pietrişuri în condiţiile menţinerii stabilităţii albiilor şi malurilor cursurilor de apă.

2.72 Serviciul de cădere medie asigurată prin baraje – Totalitatea activităţilor de gospodărire a apelor desfăşurate pentru regularizarea debitelor cursului de apa într-o anumită secţiune în vederea asigurării folosinţei energetice.

2.73 Serviciul specific de gospodărire a apelor pentru ameliorarea şi monitorizarea cantitativă şi calitativă a poluanţilor din apele uzate evacuate şi de protecţie a calităţii acestora – Totalitatea activităţilor desfăşurate pentru cunoaşterea stării şi evoluţiei cantitative şi calitative a apelor.

2.74 Sistem de agricultură – Mod de practicare a producţiei agricole caracterizat, îndeosebi, prin caracterul intensiv sau extensiv al agriculturii, prin modul de folosinţă a terenurilor şi de îmbinare a ramurilor de producţie, prin metodele aplicate pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, prin modul de folosire a forţei de muncă şi prin relaţiile de producţie.

2.75 Sistem Naţional de Gospodărire a Apelor – Ansamblul activităţilor şi lucrărilor care asigură administrarea domeniului public de interes naţional al apelor şi gestiunea durabilă, cantitativă şi calitativă a resurselor de apă

2.76 Sol – Pătura superioară a scoarţei terestre compusă din particule minerale, materie organică, apă, aer şi organisme.

2.77 Starea bună a apelor – Stare pe care o ating corpurile de apă de suprafaţă atunci când parametrii ecologici şi chimici ai apei, au valori corespunzătoare regimului natural de scurgere cu impact antropic nesemnificativ.

2.78 Structura solului – Proprietatea materialului de sol de a avea particulele primare şi microagregatele reunite în agregate (elemente structurale) de forme şi dimensiuni diferite, separate între ele prin suprafeţe de contact cu legături mai slabe sau goluri.

2.79 Substanţe periculoase pentru sol – Substanţe, care datorită proprietăţilor, cantităţii sau concetnraţiei lor, au un efect nefavorabil asupra funcţilor şi utilizării solulul.

2.80 Tulbureală – Îngrăşământ organic natural care constă dintr-un amestec de dejecţii animale, lichide şi solide cu apa de ploaie sau de canal, iar în unele cazuri şi cu o cantitate mică de paie tocate, praf de turbă, rumeguş şi nutreţul care rămâne de la hrana animalelor.

III SISTEME DE AGRICULTURĂ

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principală resursă de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor. Structura sectorelor poate fi diferită de la o fermă la alta. În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de intensifizare, specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător, etc., sunt practicate diferite sisteme de agricultură: durabilă, convenţională, biologică, organică, de precizie, extensivă.

3.1 Definiţii; Tipuri de sisteme agricole şi alegerea acestora

17. Agricultura durabilă: producţie intensivă de produse competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurător. Expresia întâlnită frecvent "sisteme integrate", semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: de lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizrea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi multiltisectoriale (vegetale şi zootehnice).

18. Agricultura convenţională: intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta mediului înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimică, biologică, fizică a mediului.

19. Agricultura biologică: mediu intensivă şi astfel mai puţin agresivă în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea tehnolgiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.

20. Agricultura organică: se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradată prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.

21. Agricultura extensivă cu inputuri reduse: de subzistenţă, cu o producţie slab competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate, sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândiţi pe scară largă. Acest sistem este practicat şi în România de către producătorii individuali.

22. Agricultura de precizie: cea mai avansată formă de agricultură, care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA pe suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

23. Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea agriculturii durabile.

24. Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul înconjurător al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.

Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultură sunt utilizate criteriile următoare:

• cantitatea şi calitatea producţiei;
• costuri rezonabile de producţie pentru produse competitive;
• stabilitatea producţiei de la an la an, pe sectoare, ferme şi terenuri agricole;
• raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apă, faună, floră, relief),îmbunătăţirea, ameliorarea şi consevarea acestora pentru generaţiile viitoare;
• specializarea şi structura producţiei agricole trebuie să fie flexibile, adică să posede capacitatea de a reacţiona la schimbările pieţii privind cererea şi oferta;
• raport echilibrat pe termen lung între cerinţele economice, ecologice şi sociale.

Agricultura durabilă contribuie şi la rezolvarea unor probleme sociale a zonelor rurale:

• ocuparea forţei de muncă;
• dezvoltarea infrastructurii, conservarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural;
• dezvoltarea reţelei de drumuri şi comunicaţii;

3.2 Sisteme de agricultura durabilă

25. Sistemele de agricultură durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate productivă multisectorială, producţia vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea animalieră. În sistemele de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive intensive, cu rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:

• diversitate mare a culturilor vegetale dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un potenţial genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale; culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solulului; culturile de leguminoase perene (dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului azotului în sol, culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale, pentru protecţia solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi torenţiale, vânt, circulaţie necontrolată pe sol);

• utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale; se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor dar şi pentru conservarea stării de fertilitate a solului. Dozele de îngrăşăminte, ce urmează a fi aplicate, sunt stabilite pe baza calculelor de bilanţ a elementelor nutritive din sol în scopul evitării supradozării, mai ales în cazul azotului, atât pentru reducerea cheltuielilor de producţie cât şi a poluării mediului;

• folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât mai mult utilizarea substanţele chimice; de mare importanţă în combaterea buruienilor este şi capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora precum şi calitatea lucrărilor mecanice făcute în acest scop;

• exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat; furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar manipularea şi depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli, în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie să fie corelat cu suprafaţa de teren agricol a fermei;

• efectuarea în perioadă optimă de lucrabilitate şi traficabilitate (în funcţie de conţinutul de apă din sol pe adâncimea de lucrare) a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltat şi transport; trebuie respectate şi anumite condiţii cu privire la pretabilitatea solului faţă de o lucrare specifică, faţă de numărul de lucrări, sarcina pe osie, presiunea din pneuri, numărul de roţi pentru protecţia solului înpotriva degradării fizice;

• la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale.

Agricultura durabilă trebuie să devină componentă principală a politicii agrare a statului.

26. Agricultura durabilă reprezintă, pentru zonele rurale, cea mai bună perspectivă, aptă să ofere o soluţie integrată pentru problemele economice, sociale şi de mediu.

27. Opţiunea pentru un sistem de agricultură durabilă presupune în fapt respectarea şi introducerea în activitatea agricolă a măsurilor precizate în Codul bunelor practici agricole.

3.3 Sisteme de agricultura convenţională

28. Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură, viticultură, legumicultură. Adesea, sectorul zootehnic nu este componentă a activităţii fermei agricole şi de aceea ierburile perene nu sunt incluse în sistemul de rotaţie a culturilor, deşi au o mare importanţă pentru îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului.

29. Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de la porci, etc.,) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate ,de regulă, pe terenurile agricole chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie a solului împotriva degradării.

30. În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani poumb şi grâu, cu aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.

31. Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care, mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconjurător. În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim, fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri şi procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate. În aceste condiţii, agricultura reprezintă doar o afacere economică în mediu rural fără a acorda atenţia necesară omului şi protecţiei mediului.

În acest tip de sistem agricol, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică nu au influenţă puternică asupra protecţiei şi conservării resurselor şi de aceea nu corespund unei dezvoltări durabile.

3.4 Sisteme de agricultura biologică

32. Agricultura biologică (ecolgică, organică, bio-organică, bio-dinamică) este considerată o soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii produselor. În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de creştere.

33. Producţia obţinută este mai scăzută dar se poate obţine un profit economic acceptabil prin vânzarea produselor (de calitate superioară) la preţuri mai mari pe o piaţă special organizată.

Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume:

• obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la costuri rezonabile;
• îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare;
• crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea vieţii cu natura;

34. Agricultura biologică creează condiţiile necesare pentru construirea ecosistemelor naturale asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural.

35.Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi biologice este necesar să se respecte anumite condiţii de către producătorii agricoli, care se referă mai ales la rotaţia culturilor, fertilizare şi controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Rotaţia culturilor este o verigă tehnologică de importanţă esenţială în sistemele de agricultură biologică. În cadrul rotaţiilor trebuie aplicate modalităţi de fertilizare a solului care să asigure îmbunătăţirea şi menţinerea fertilităţii. În acest scop sunt folosite îngrăşămintele organice naturale, de preferinţă compostate. Se urmăreşte obţinerea unui efect benefic maxim datorat microorganismelor fixatoare de azot, atât al celor care trăiesc în simbioză pe rădăcinile plantelor leguminoase, cât şi al celor care trăiesc liber în sol şi care fixează azotul atmosferic sub mai multe forme acccesibile plantelor. De asemenea, au scopul de a îmbogăţi rezerva de nutrienţi din sol în forme mai accesibile pentru plante prin stimularea activităţii micro şi macroorganismelor, şi printr-o masă radiculară mai mare. Dezvoltarea vieţii în sol, a mediului biotic are consecinţe dintre cele mai benefice asupra fertilităţii solului şi a creerii condiţiilor optime instalării şi sănătăţii covorului vegetal. Între producţia vegetală şi cea animală întodeauna există un raport echilibrat, armonizat cu posibilităţile unităţii.

36. Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile specifice locale şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare de azot şi prin stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat prin tehnici de cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările agricole, includerea culturilor ascunse.

37.Producţia biologică trebuie astfel planificată încât să asigure pe o perioadă lungă de timp o balanţă echilibrată a nutrienţilor, urmărită periodic prin efectuarea analizelor specifice de sol şi plantă. Utilizarea fertilizatorilor permişi poate compensa exportul de nutrienţi din sol cu recoltele.

Controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie realizat prin intermediul unor mijioace profilactice, biologice şi mecanice. Pe cât posibil se va folosi capacitatea naturală a culturilor de a inhiba proliferarea buruienilor.

Acest sistem de agricultură este considerat mai apropiat de ceea ce are loc în mod natural pentru producerea de biomasă, şi de aceea şi consecinţele negative asupra mediului înconjurător sunt mult mai reduse.

38.În organizarea fermei, sau a unităţii agricole trebuie sa primeze protecţia ecosistemelor locale, a biodiversităţii speciilor, a apelor, a solului şi altor elemente ale mediului înconjurător alături de cele sociale şi economice ale zonelor rurale.

Creşterea animalelor ia în considerare cerinţele acestora în armonie cu specificul local (suprafaţă de păşunat, calitate a paşunilor, a nutreţurilor, libertate de mişcare, etc). Costurile pentru îngrăşăminte şi hrană nu trebuie să depăşească 10% din totalul cheltuielilor. Rata de încărcare (densitatea animalelor în raport cu suprafaţa terenurilor agricole aferente acestei activităţi) nu trebuie să depaşească 2 vaci cu lapte sau 11 porci reproducători la hectar.

39. Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele mai recente rezultate ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse agroalimentare de calitate. Totuşi, nivelul producţiei este mai mic decât în sistemele de agricultură convenţională şi durabilă. În promovarea şi dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al producţiei este necesar să crească suprafaţa de teren. Pentru fermieri, procesarea şi marketingul produselor biologice, sunt deosebit de importante, datorită nivelului limitat al producţiei.

40. O variantă a agriculturii biologice este agricultura biodinamică în care sunt luaţi în considerare şi alţi factori de exemplu, mişcarea planetelor. În cadrul fermelor biologice se impune evaluarea conformităţii tehnologiilor de producţie cu standardele de agricultură biologică.

Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de agricultură durabilă. De aceea, orice fermă în sistem biologic va îndeplini cerinţele agriculturii durabile în ceea ce priveşte calitatea produselor, tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului.

IV BIODIVERSITATEA, SISTEME ECOLOGICE ŞI PEISAJ

4.1Definiţii: biodiversitate, biocenoză, ecosistem, habitat

Biodiversitatea este definită de multitudinea plantelor şi organismelor vii care trăiesc la suprafaţă, în sol şi în apă. Este inclusă, atât diversitatea în cadrul speciei, cât şi între specii.

Biocenoza reprezintă ansamblul de populaţii (specii) care trăiesc pe un anumit teritoriu sau habitat fizic bine delimitat şi care depind de anumite condiţii ale mediului abiotic.

Ecosistemul reprezintă o unitate fundamentală funcţională a biosferei, cu un tip determinat al interacţiunilor componentelor anorganice şi organice şi configuraţie energetică proprie, care asigură desfăşurarea ciclurilor biogeochimice şi transformările de energie în fragmentul dat al scoarţei terestre. Se constituie în ecosisteme lacurile, pădurile, pajiştile, culturile etc. cu fauna şi flora lor. Structura unui ecosistem natural este constituită din patru componente. Prima este componenta abiotică reprezentată de resursele energetice şi trofice ale mediului, a doua este componenta producătoare de materie organică şi anume biomasa vegetală, e treia este componenta consumatoare de materie organică, reprezentată de organismele ierbivore şi carnivore şi a patra este componenta descompunătorilor reprezentată prin microorganismele care descompun şi mineralizează resturile organice.

Habitat (sau biotop) reprezintă mediul de viaţă care adaposteşte o biocenoza, având condiţii în general unitare.

41. Între speciile de plante şi animale şi diferitele ecosisteme există o interdependenţă reciprocă şi din această cauză piederea unei specii poate provoca schimbări ireversibile în întreg ecosistemul.

Diversitatea biologică creşte stabilitatea şi producţia totală a oricărui ecosistem şi de aceea este o precondiţie importantă şi necesară în dezvoltarea unei agriculturi durabile. Ecosistemul natural trebuie protejat pentru a conserva astfel biodiversitatea. Din nefericire, în România, ca şi pretutindeni în lume, intensificarea activităţii economice constituie o ameninţare continuă pentru ecosistemele naturale, care poate provoca următorele efecte:

• contaminarea mediului înconjurător;
• degradarea şi distrugerea habitatului speciilor salbatice;
• degradarea sau distrugerea rutelor de migrare a animalelor;
• distrugerea sau deteriorarea vestigiilor istorice şi culturale;
• distrugerea sau degradarea esteticii ambientale.

42. În politica agrară, aşa cum prevăd de altfel şi directivele UE, este foarte important şi necesar ca utilizarea terenurilor şi activităţile în fiecare exploataţie agricolă, să se desfăşoare într-o manieră compatibilă cu protejarea şi conservarea ecosistemelor naturale şi implicit a biodiversităţii. De aceea, în elaborarea strategiilor pentru promovarea agriculturii durabile, trebuie să se înceapă de la nivelul producătorului agricol şi al gospodăriei rurale individuale.

4.2 Asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor

43. Pentru asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor trebuie respectate anumite condiţii:

• Folosinţă diversificată a terenurilor agricole.

Principiul ecologic, conform căruia “solul are drepul la vegetaţie” trebuie permanent avut în vedere. Aceasta înseamnă că în condiţii naturale de climat, este necesar ca solul să fie acoperit permanent cu vegetaţie diferită care-i asigură regenerarea şi refacerea şi îl protejează de acţiunea distructivă a unor factorii naturali agresivi, cum este eroziunea hidrică, mai ales pe terenurile situate în pantă. Acest principiu nu este respectat în unele sisteme agricole, solul fiind periodic lipsit de vegetaţie şi supus astfel acţiunii agresive a factorilor naturali care determină degradarea solului mai ales în orizontul de suprafaţă. Aşa se explică intensificarea degradării solului prin destructurare (pierderea stabilitătăţii hidrice a macro şi microagregatelor structurale) şi apariţia proceselor de crustificare, compactare de suprafaţă, eroziune eoliană cu efecte grave asupra germinaţiei şi răsăririi culturilor agricole şi a dezvoltării lor mai ales în primele stagii de vegetaţie. Aceste efecte negative pot fi reduse prin introducerea îngrăşămintelor verzi, a mulciului vegetal, a culturilor ascunse, a unei rotaţie adecvate a culturilor corelată cu specificul local.

• Habitatul sau mediul de viaţă al speciilor salbatice trebuie protejat şi conservat.

În zonele agricole, speciilor de animale şi plante sălbatice trebuie să li se rezervate spaţii suficiente de habitat natural, care nu vor fi cultivate. Marginile de drum, canalele de drenaj şi de irigaţii, haturile, zonele umede, pajiştile şi fâneţele, păşunile, curţile din jurul caselor, malurile şi îndiguirile apelor curgătoare şi ale lacurilor, vâcelele şi crângurile, toate pot contribui la păstrarea habitatului natural al diverselor forme de viaţă şi de aceea, ele trebuie protejate şi conservate.

• Protecţia tuturor speciilor trebuie garantată.

Protecţia speciilor sălbatice, precum şi a celor domestice sau a plantelor cultivate reprezintă condiţia fundamentală pentru asigurarea biodiversităţii. Măsurile de protecţie a speciilor şi a mediului sunt valabile şi se aplică începând cu gospodăriile individuale până la marile exploataţii agricole.

• Protecţia şi conservarea bogăţiilor naturale, culturale, istorice

Ca orice ţară, România are o îndelungată istorie în ceea ce priveşte evoluţia socio-demografică şi economică. Schimbările permanente, uneori dramatice, au avut un impact puternic asupra ecosistemelor naturale şi mediului înconjurător. Pădurile au fost şi sunt exploatate neraţional, fără a mai fi regenerate corespunzător; pajiştile, fâneţele şi păşunile naturale nu sunt supuse unor programe de supraveghere şi conservare. De asemenea, trebuie conservate corespunzător ecosistemele în care s-au păstrat obiective de patrimoniu istoric şi cultural, ca documente şi mărturii vii ale istoriei milenare a poporului român.

4.3 Principii şi recomandări ale Codului

În agricultură, este necesar să fie cunoscute şi respectate acele mijloace şi practici care asigură conservarea biodiversităţii, indiferent de aria de desfăşurare a activităţilor. Acestea sunt de regulă accesibile tuturor agricultorilor.

4.3.1 Curtea şi livada gospodăriei individuale

44. Gospodăria individuală, curtea şi livada constituie un sistem unitar care la rândul său face parte dintr-un sistem natural mai extins şi mai complex. Se pot realiza condiţii corespunzătoare pentru viaţa micilor mamifere, a reptilelor, păsărilor şi insectelor, în prezenţa activităţii umane, cu ajutorul unor măsuri şi mijloace foarte simple:

• se va evita asfaltarea aleilor şi potecilor, sau folosirea altor materiale impermeabile. Se recomandă acoperirea cu pietriş sau pietruirea aleilor şi potecilor pentru a oferi un cadru ambiental plăcut şi în acelaşi timp uscat şi propice din punct de vedere ecologic.
• acoperirea pereţilor exteriori ai casei şi clădirilor auxiliare cu plante urcătoare şi crearea gardurilor vii din specii locale adecvate;
• amenajarea de adăposturi pentru păsări şi protejarea arborilor bătrâni şi scorburoşi;
• realizarea de platforme de compostare pentru reziduurile organice din gospodărie, compostul reprezentând un îngrăşământ valoros şi în acelaşi timp un excelent mediu de viaţă pentru o mulţime de animale mici şi insecte folositoare;
• cultivarea unor pomi fructiferi, varietăţi de legume şi plante decorative tradiţionale specifice zonei şi evitarea introducerii în cultură a unor specii şi soiuri străine, neavizate sau chiar interzise (de ex. hibrizi modificaţi genetic);
• menţinerea pe cât posibil a florei spontane bogate a pajiştilor, evitând cosirea repetată.

4.3.2 Câmpurile

45. Terenurile agricole cultivate constituie un mediu specific unde speciile de plante dominante sunt înlocuite cu regularitate. Numărul speciilor cultivate este limitat, de aceea, din punct de vedere al diversităţii biologice, se consideră că au o mare importanţă aşa numitele activităţi antropice sau practici agricole “prietenoase” faţă de mediul înconjurător:

• evitarea efectuării arăturilor timpurii (iarna-primăvara), pe un sol prea umed, care conduce la compactarea solului, afectând modul de viaţă al organismelor care trăiesc în sol;
• folosirea cât mai redusă a agregatelor agricole agresive (freze, grape, cultivatoare) pentru afânarea şi mărunţirea solului, care pot afecta şi ucide organismele din sol;
• aprovizionarea solului cu materiale organice, stimulând astfel activitatea benefică a râmelor;
• efectuarea lucrărilor solului cât mai devreme posibil pentru a permite animalelor sălbatice să revină în habitatul lor natural;
• cositul şi seceratul să se efectueze de la mijlocul câmpului spre margini, să fie efectuate cât mai târziu posibil pentru a evita uciderea puilor şi animalelor tinere; maşinile de recoltat să fie dotate cu dispozitive de alarmă pentru îndepărtarea animalelor;
• păstrarea de spaţii necultivate între cele cultivate (haturi).

4.3.3 Pajişti, fâneţe şi păşuni

46. Pajiştile, păşunile şi fâneţele sunt considerate ecosisteme naturale şi se constituie ca elemente dominante ale mediului rural cu o mai mare diversitate biologică decât zonele cultivate, mai ales dacă sunt în regim natural. In Romania aceste ecosisteme au o mare pondere, avand in vedere ca numai in zona montana exista 3.2 milioane ha. terenuri agricole din care cca. 2.5 milioane ha. pajisti naturale. Este necesar sa se cunoasca faptul ca in special in zona montana si de deal aceste ecoisteme sunt deosebit de sensibile si fragile. Solurile prezinta o aciditate naturala care influenteaza considerabil compozitia florei naturale furajere. O buna practica agricola, cu ratiuni economice si de mediu o reprezinta dezvoltarea de pasunat cu animalele la munte, in timpul verii, la stane si vacarii si de asigurare a iernarii in cadrul fermelor proprii, avand ca hrana de baza fanurile naturale, multiflorale. Specia ovina ca si caprinele, asigura producerea, împrăştierea uniforma si elimina transportul la distanta a balegarului. Forma de capsula a balegarului provenit de la aceste specii asigura o fermentare anaeroba, putrezirea si virarea in termen scurt spre alcalin, atenuandu – se astfel aciditatea naturala a solului, simultan cu aportul, in doze echilibrate, de substante organice. In acest mod se intervine si in procesul de concurenta interspecifica dintre plante, prin realizarea conditiilor de crestere naturala a plantelor valoroase, furajere, multiflorale. În scopul protejării acestor ecositeme naturale şi a biodiversităţii lor deosebite sunt necesare următoarele măsuri:

• a nu se efectua fertilizari sau alte lucrări de întreţinere în pajişti şi fâneţe naturale, în perioada înfloririi plantelor;
• a nu se efectua lucrări când solul este prea umed pentru a nu determina apariţia proceslor de degradare a solului prin compactare excesivă, cu numeroase consecinţe negative şi asupra organismelor care trăiesc în sol;
• a se salva şi proteja arborii mari solitari şi arbuştii existenţi, deoarece asigură hrană şi adăpost vieţuitoarelor sălbatice;
• a proteja păşunile naturale; se vor cosi doar dacă este necesar şi în nici un caz nu se vor ara; păşunile degradate se vor însamânţa în solul nearat utilizând semănători dotate cu brazdare adecvate;
• a se lăsa, prin rotaţie, suprafeţe necosite pe pajişti şi fâneţe; este indicat sa se faca parcelari si la 3-4 ani o parcela sa fie lasata necosita, pentru o reinsamantare naturala completa ;
• a se cosi manual dacă terenul are o stare de umiditate ridicată şi în luncile inundabile, unde este practic imposibilă utilizarea maşinilor agricole;
• a nu se păşuna pe păşunile îmbătrânite, degradate, pe cele proaspăt însămânţate în scopul regenerării; păşunatul nu se practică nici în păduri, pe coastele dealurilor acoperite cu arbuşti sau altă vegetaţie specifică, în zone protejate din jurul lacurilor şi râurilor, chiar dacă acest lucru nu este economic;

· pe coastele dealurilor, pe pantele lacurilor şi râurilor, în zonele nisipoase sau cu soluri calcaroase, păşunatul se va practica cu număr redus de animale, în special de oi;

• suprapăşunatul este interzis; este necesar să se asigure un raport optim între numărul de animale, suprafaţa şi calitatea paşunii;

· este necesar ca vara, la stane, locul pentru muls si inoptare a animalelor sa fie schimbat la 3-4 zile pentru a evita supraingrasarea terenului si pentru a se asigura o ingrasare uniforma (tarlire) ;

· pe faneata, balegarul bine putrezit se va imprastia primavara, imediat dupa topirea zapezii, in strat cat mai uniform; odata cu aceasta operatie se poate realiza si suprainsamantarea cu seminte de specii de leguminoase sau graminee valoroase, cu o recomandare speciala pentru trifoiul alb, incorporate in masa de fertilizant natural ;

· ingrasarea pasunilor si fanetelor se va face numai cu îngrăşăminte organice naturale si se va face in fiecare an; pentru a evita acidificarea solului si pentru a evita fenomenul de salbaticirea a florei (acest fenomen este prezent numai la munte), ciclul varat – iernat nu trebuie intrerupt si se va practica cu o incarcatura echilibrata de animale la hectar ;

· se va evita folosirea balegarului pentru fertilizare care contine rumegus utilizat ca asternut pentru animale datorita aciditatii pe care acesta o determina;

• în cazul cositului mecanizat, să se evite rănirea animalelor şi păsărilor, care se ascund adesea în zonele necosite, prin începerea cositului de la mijiocul câmpului spre margini şi prin dotarea utilajelor cu dispozitive de alarmă.

47. Avînd în vedere deficitul de vegetaţie forestieră în special în zona de cîmpie şi de deal în arealele de pajişti, dar şi terenuri arabile se va avea în vedere:

· Reintroducerea arborilor şi arbuştilor forestieri prin elaborarea amenajamentelor silvo-pastorale, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, de păşunat şi odihnă pentru animale.

· Reglementarea încărcării cu animale în funcţie de productivitatea păşunilor, pentru a evita transferul păşunatului în pădure.

· Imbinarea intereselor agrosilviculturale prin crearea unor culturi silvice ca rezervă nutritivă pentru animale (frunzare) în situaţii extreme de criză (secete catastrofale).

· Folosirea pajiştilor alternativ (1-2 ani păşune şi 1-2 ani fîneaţă), iar în perioada utilizării ca fîneaţă se va realiza şi plantarea speciilor forestiere.

· Interzicerea păşunatului pe ploaie.

4.3.4 Păduri

48. Conservarea biodiversităţii pădurilor porneşte de la următoarele premise:

· România dispune de o suprafaţă redusă acoperită cu păduri (cca 27%) şi neuniform distribuită în raport cu principalele forme de relief (munte, deal, cîmpie).

· Numărul speciilor vegetale şi animale este la un nivel nu prea ridicat, comparativ cu numărul total de specii vegetale şi animale existente în ţara noastră (doar cca. 200 de specii lemnoase şi 1000 de specii ierboase, faţă de 3500 de specii vegetale superioare).

· Speciile lemnoase sălbatice există aproape în exclusivitate doar în ecosistemele forestiere; de asemenea în proporţie dominantă (peste 60%) din speciile ierboase se găsesc doar în arboretele forestiere.

· Unele specii arborescente şi ierboase sunt ameninţate cu dispariţia, cum ar fi: tisa, liliacul sălbatic etc.

· In zona de cîmpie există pericolul izolării genetice a unor specii ca urmare a fragmentării masivelor forestiere.

49. Protecţia ecosistemelor forestiere impune adoptarea următoarelor premise:

· Limitarea promovării unor specii de plopi negri hibrizi în zonele inundabile ale Luncii Dunării şi luncile rîurilor interioare şi extinderea speciilor de plopi şi sălcii autohtone, care nu necesită fertilizări şi irigări.

· Respectarea zonării funcţionale a pădurilor în concordanţă cu conceptul dezvoltării durabile, indiferent de natura proprietăţii asupra pădurilor.

· Stabilirea unor măsuri silviculturale care să aibă ca efect diminuarea şi chiar stoparea fenomenului de declin al pădurilor (uscarea arborilor).

· Controlul organismelor de specialitate ale statului asupra utilizării produselor chimice de sinteză în silvicultură (combaterea dăunătorilor biotici).

· Extinderea ariilor forestiere protejate.

50. Codul bunelor practici silvice vizează în primul rînd proprietarii particulari de pădure pentru care se impune:

· Cunoaşterea legislaţiei silvice în vigoare, în primul rînd a Codului Silvic.

· Crearea unor centre de perfecţionare continuă a cunoştinţelor legate de pădure şi rolul ei în economie, protecţia mediului şi viaţa socială.

· Asocierea micilor proprietari de pădure în forme adecvate care să asigure gestionarea durabilă a pădurilor.

· Crearea de către primării (în cazul în care nu există asociaţii ale proprietarilor de păduri) de pepiniere comunale proprii, gospodărite cu ajutorul populaţiei rurale, beneficiara materialului vegetal lemnos.

4.3.5 Zonele rutiere, şanţuri şi canale

51. Pentru aceste zone se recomandă :

• de-a lungul căilor rutiere este necesar să existe garduri vii, copaci, arbuşti, alei care să asigure habitat şi hrană pentru fauna sălbatică;
• de-a lungul căilor rutiere, unde plantarea nu este posibilă, este bine să existe măcar un şir de arbori naturali, arbuşti sau vegetaţie înaltă suculentă;
• să se evite cosirea şanţurilor şi canalelor din zonele rutiere înainte de creşterea puilor şi animalelor tinere, de exemplu până la sfârşitul lunii iulie;
• primăvara este interzisă arderea ierburilor uscate.

4.3.6 Ecosisteme acvatice

52. Ecosistemele acvatice sunt formate din ape curgătoare sau stătătoare cum sunt bălţile, iazurile, lacurile, canalele şi şanţurile de scurgere, râurile etc. Ele contribuie la înfrumuseţarea ambientală şi la asigurarea habitatului multor specii ale florei şi faunei terestre şi acvatice. Pentru ocrotirea şi conservarea biodiversităţii acestor ecosisteme este necesar:

• să se creeze mici lacuri artificiale pe malurile cărora să se planteze arbori, arbuşti şi iarbă;
• să se salveze, ocrotească şi îmbunătăţească vegetaţia naturală de pe malurile apelor;
• regularizarea albiilor râurilor sau altor ape curgătoare să se efectueaze doar în regim autorizat.

53. Se recomandă să se păstreze, pe cât posibil, cursul natural al râurilor şi al altor ape curgătoare, aşa cum a evoluat de-a lungul timpului, într-un echilibru perfect cu mediul înconjurător.

54. Este necesar să se efectueze refacerea canalelor naturale distruse şi să se refacă biodiversitatea acestor ecosisteme.

4.3.7 Protejarea şi ameliorarea peisajului

55. In scopul menţinerii şi îmbunătăţirii echilibrului ecologic al peisajului se va avea în vedere utilizarea vegetaţiei forestiere în terenurile agricole din zona montană, de deal şi podiş.

56. In zona montană: Măsurile de îmbunătăţire a funcţionalităţii landşaftului sunt de două feluri: preventive şi curative:

Măsurile preventive vizează în primul rînd instalarea vegetaţiei forestiere pe terenurile cu folosinţă agricolă, în microzonele cu potenţial ridicat la eroziune (pîraie, versanţi cu pantă mai mare de 35⁰, soluri superficiale, scheletice etc.), pe reţeaua cadastrală etc.

Vegetaţia lemnoasă va fi instalată sub formă de:

- cordoane de arbuşti sau arbori,

- cordoane complexe de arbori şi arbuşti,

- perdele forestiere,

- şiruri de arbori.

Metodele curative se aplică pe terenurile afectate de diferite fenomene de degradare, cum ar fi: eroziunea, alunecările de teren, înmlăştinarea, reactivarea unor grohotişuri despădurite accidental (doborîturi de vînt, incendii, defrişări etc.). O atenţie deosebită se va acorda terenurilor despădurite din zona jnepenişurilor unde pot apare fenomene foarte grave de deteriorare a condiţiilor staţionale.

57. In zona de deal: Utilizarea vegetaţiei forestiere în zona de deal şi podiş se va face, ca şi în zona montană, în două moduri:

- preventiv în scopul evitării proceselor de degradare şi,

- curativ, în scopul reconstrucţiei ecologice a suprafeţelor deteriorate.

Acţiunea preventivă de utilizare a vegetaţiei forestiere trebuie să ţină cont de existenţa proprietăţii private asupra pămîntului precum şi de riscul potenţial ridicat al unor terenuri la acţiunea distructivă a proceselor de morfodinamică (eroziune, alunecări etc.).

58. Reţeaua cadastrală trebuie să rămînă osatura de bază pe care să se dezvolte formaţiunile vegetale lemnoase, sub formă de:

- cordoane de arbuşti;

- şiruri de arbori;

- perdele forestiere.

-

59. Microrelieful trebuie utilizat cu aceeaşi intensitate ca şi reţeaua cadastrală; este vorba în primul rînd de porţiunile de teren cu panta foarte mare (peste 30-35⁰), şanţuri, ogaşe etc.

60. In zona de cîmpie: Ca principii de bază ce trebuie avute în vedere în această problemă sunt:

- arbuştilor li se va acorda o atenţie la fel de mare ca şi arborilor;

- nici o linie cadastrală nu va fi lipsită de vegetaţie lemnoasă;

- urmărirea evoluţiei şi a stării vegetaţiei lemnoase din zona de cîmpie se va face la intervale de 2-3 ani cu ajutorul imaginilor aeriene;

- promovarea vegetaţiei lemnoase are la bază ideea refacerii şi conservării biodiversităţii, a condiţiilor de mediu.

Ca linie generală în zona de cîmpie se va da întîietate tipului de peisaj bocage (hai), frecvent răspîndit în ţările din vest sub formă de cordoane vegetale de arbori şi arbuşti. Acolo unde este posibil se vor instala perdele forestiere.

V RESURSELE DE APĂ, scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului; tasarea şi distrugerea stucturii solului

5.1 Apele de suprafaţă şi apele subterane; gospodărirea resursele de apă

Apa nepoluată este vitală pentru supravieţuirea umană şi pentru integritatea ecosistemelor naturale, deci de aceea este critic ca resursele de apă să fie gestionate înţelept.

Gestionarea resurselor de apă este un proces complex de luare de decizii.

Această cerinta este departe de a fi realizata şi de aceea trebuiesc stabilite politici clar definite bazate pe o cunoaştere a resurselor existente şi a cererii asupra lor. Aceste cerinţe sunt pentru producţia de hrană, nevoi casnice, activităţi industriale, generarea de hidroenergie şi întreţinerea ecosistemelor. Cerinţele sunt în continuă creştere întâmpinând nevoile de creştere a populaţiei şi a standardelor de viaţă. In figura 5.1 este prezentat consumul global de apă pe sectoare de activitate, 1900-2000.

Figura 5.1. Consumul globală de apă pe sectoare de activitate (1900-2000).

Resursele de apă dulce ale României sunt generate de apa râurilor, lacurilor naturale nesărate şi de apele subterane, cea mai mare pondere având-o apa râurilor.

Potenţialul hidrologic al cursurilor de apă este de circa 40 miliarde mc ceea ce înseamnă o resursă medie de circa 1700 mc/an locuitor.

Fluviul Dunărea cu o lungime de 2857 km, din care 1075 km (37,7%) pe teritoriul tării noastre are un potenţial hidrologic la intrarea în ţară 170 miliarde mc.

61. Obiectivul general al gospodăririi apelor este asigurarea unui standard ridicat de viată din punct de vedere al apelor pentru toţi cetăţenii. Aceasta se realizează prin:

• Asigurarea alimentării continue cu apă a folosinţelor şi în special al populaţiei;
• Îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă;
• Reabilitarea ecologică a râurilor;
• Reducerea riscului producerii unor inundaţii:

- Realizarea unor lacuri de acumulare, poldere şi lucrări de îndiguire, regularizarea cursurilor de apă corelat cu conservarea zonelor umede;

- Amenajarea torenţilor, împăduriri şi perdele de protecţie;

- Realizarea unor lucrări de CES şi de desecare;

- Creşterea responsabilităţii civice privind ecologizarea cursurilor de apă.

• Armonizarea legislaţiei în domeniul apelor cu prevederile directivelor europene – 16 Directive europene + Directiva Cadru prin reactualizarea Legii apelor 107/1996.

Amenajarea râurilor presupune realizarea unor reţele ecologice care asigură:

• Apărarea de inundaţii a localităţilor şi terenurilor agricole prin îndiguiri pe sectoare scurte de râu;
• Conservarea biodiversităţii biologice prin păstrarea unor zone umede.

62. In regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificări cantitative şi calitative, ca urmare a executării unor lucrări hidroameliorative şi hidrotehnice, inclusiv captări, precum şi datorită poluării, cu deosebire în cazul apelor freatice. Funcţie de factorii care produc poluarea apelor subterane s-au constatat următoarele categorii de poluare: cu produse rezultate din procesele industriale, cu produse chimice utilizate în agricultură, cu produse menajere şi produse rezultate din zootehnie.

După poluarea cu produse petroliere şi compuşi fenolici ai acviferului freatic, urmează în ordine gravităţii, poluarea cu produse utilizate pentru fertilizare şi combaterea dăunătorilor în agricultură (compuşi azotici – NH₄, NO₂ şi NO₃, fosfaţi, pesticide, etc.) fie în zona marilor producători de altfel de substanţe, fie în câmp prin administrarea, de obicei incorectă a acestor substanţe.

Resursele acvifere freatice, în special, prezintă un risc ridicat la poluare, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt. Din acest motiv ele nu mai pot constitui surse de alimentare cu apă pentru populaţie, agricultură, etc. fără a se găsi şi aplica noi tehnologii de tratare a apei precum şi respectarea normelor impuse de Directiva Cadru a EU (art. 3 – Directiva 2000/60/EC, 23 octombrie 2000).

5.2 Scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului

63. Unii factori, deosebit de activi în poluarea apelor, sunt legaţi de extinderea îngrijorătoare a degradării solului, mai ales a eroziunii. Eroziunea este un proces geologic complex prin care particulele de sol sunt dislocate şi îndepărtate sub acţiunea apei şi a vântului ajungând în mare parte în resursele de apă de suprafaţă. La aceste cauze se adaugă şi activităţile umane, prin practicarea unei agriculturi intensive şi prin gestionarea defectoasă a terenurilor agricole.

Este foarte important de reţinut că pe măsură ce creşte nivelul de degradare a terenului agricol, fertilitatea solului se micşorează în aceeaşi măsură, influenţând negativ nivelul recoltelor. Intensitatea eroziunii de suprafaţă (spălarea particulelor de sol prin şiroire difuză), este în funcţie de viteza de scurgere, care la rândul ei depinde de mărimea şi lungimea pantei. Pe terenurile agricole situate în pantă procesul este accelerat prin efectuarea lucrărilor agricole pe direcţia pantei.

5.3 Tasarea şi distrugerea structurii solului

Tasarea (compactarea) solului este un proces în urma căruia densitatea aparentă a acestuia creşte peste valori normale, concomitent cu scăderea porozităţii totale sub valori normale.

64. Tasarea are efecte negative multiple, printre care se pot menţiona:

- scăderea permeabilităţii şi a capacităţii de reţinere a apei;

- înrăutăţirea regimului aerohidric;

- creşterea rezistenţei la penetrare şi inhibarea creşterii sistemului radicular;

- creşterea rezistenţei la arat;

- înrăutăţirea structurii solului;

- calitate necorespunzătoare a arăturilor şi a pregătirii patului germinativ.

Ca urmare a acestor efecte, capacitatea de producţie a solului scade puternic (până la 50 % din capacitatea solului necompactat.

Structura solului este o caracteristică distinctivă specifică solului, extrem de complexă, de care depinde fertilitarea solului.

Pedologic este definită de modul de asociere a particulelor elementare în elemente (agregate) structurale, de formă, mărime şi grad de dezvoltare diferite.

Agronomic este definită de ansamblul însuşirilor fizice care caracterizează capacitatea de reţinere-cedare a apei, de pătrundere şi mişcare a apei în profilul de sol, de starea de aşezare şi stabilitatea hidrică şi mecanică şi de regimurile fizice aferente (hidric, de aeraţie, termic).

Geneza structurii solului include un ansamblu de procese fizice, chimice şi biologice de o deosebită complexitate, un rol activ în formarea structurii avându-l materia organică, hidroxizii de fier şi de aluminiu, argila şi carbonatul de calciu.

65. La degradarea structurii solului contribuie două grupe de cauze principale :

• modificarea chimismului solului prin scăderea conţinutului de humus, şi, în unele situaţii, prin alcalizarea sau acidifierea solului ca urmare a fertilizării neechilibrate sau a irigării cu apă de calitate necorespunzătoare.
• acţiunile directe de distrugere a elementelor structurale, printre care prăfuirea solului ca urmare a lucrării excesive sau la umiditate necorespunzătoare, compactarea datorită traficului exagerat, mai ales când este efectuat pe sol umed, formarea crustei sub acţiunea picăturilor de ploaie sau a aspersiunii, etc.

5.4 Principii şi recomandări ale codului

66. La implementarea strategiilor de gestiune a folosirii şi cerinţelor de apă, standardele tehnice, metodologiile şi instrucţiunile vor fi considerate ca instrumente folositoare la toate nivelele:

• Analize mult mai detaliate, inclusiv metode pentru rezerve temporale şi cerinţe în sub-bazine;
• Investigaţii asupra interacţiunilor pe termen lung între scurgere, strategiile de irigaţii, cerinţele de apa şi rezervele disponibile;
• Promovarea profesionalismului prin afilierea la instituţii si asociatii profesionale;
• Recunoaşterea standardelor internaţionale atunci când se dezvoltă standardele naţionale;
• Dispozitive pentru regularizarea şi măsurarea nevoilor şi consumurilor de apă;
• Structuri mult mai eficiente pentru creşterea randamentului utilizării apei;
• Promovarea unor tehnici de irigare mult mai eficiente;
• Metodologii perfecţionate pentru estimarea cerinţelor de apă necesare pentru agricultură;
• Promovarea manualelor (instrucţiunilor) de proiectare şi de întreţinere a lucrărilor de irigaţii şi construcţie.

Gestiunea informaţiei este una din cele mai importante probleme ale folosinţei şi cerinţei de apă şi în special pentru planificarea integrată a resurselor de apă, întrucât risipa de apă şi ineficienţa sunt subliniate de un menegement bun al informaţiei. Un sistem bun de management al informaţiei este un instrument nepreţuit, susţinut succint de maxima “a măsura înseamnă a cunoaşte” şi poate fi folosit pentru susţinerea MCA (Managementul Cerinţei de Apă).

67. Cele mai importante eforturi de gestiune a cerinţei de apă, este ştiut că se depun în situaţii de criză, cum ar fi în perioadele de secetă, atunci când consumatorii pot simţi importanţa efectivă a gestiunii resurselor de apă.

68. Câteva din principalele instrumente disponibile ale managementului informaţiei care includ baze de date, modele computerizate cunoscute şi strategii generale sunt:

• Cunoaşterea volumelor resurselor de apa disponibile - în special înţelegerea alimentării apelor subterane – nivelul de folosire a resurselor este de obicei necunoscut;
• Baze de date pentru susţinerea politicilor MCA;
• Înţelegerea efectelor demografice, rata exodului rural şi capacitatea de a plăti pentru rezervele din ce în ce mai mari de apa;
• Estimarea folosinţei de apă sectoriale prezentă şi viitoare, şi apoi folosirea estimărilor pentru realocarea apei acolo unde este o insuficienţă prognozată;
• Evaluarea calităţii apei folosite la irigaţii (ex. salinitatea) în diferite anotimpuri şi efectele acesteia asupra productivităţii recoltei;
• Date privind cantităţile de apă actuale extrase de agricultori din râuri pentru lucrările proprii de stocare;
• Documentaţii ale studiilor de caz ale cerinţei de apă;
• Prognoza cerinţei de apă;
• Sisteme informaţionale referitoare la schemele de apă şi canalizare;

69. Protecţia solului împotriva eroziunii se poate realiza prin culturi agricole şi prin tehnologii agriculturale specifice:

• Cunoasterea plantelor cultivate, în funcţie de nivelul de protecţie pe care-l oferă solului ; ele sunt clasificate în urmatoarele categorii:

a) foarte bune protectoare - gramineele (speciile de lolium şi dactylis) şi leguminoasele perene (lucerna, trifoi, ghizdei);

b) bune protectoare - cereale păioase (grâu, orz, ovaz, mei, iarba de Sudan etc.);

c) mediu protectoare - leguminoase anuale (mazare, măzăriche, soia, lupin, fasole etc.);

d) slab protectoare - culturi prăşitoare (porumb, floarea soarelui, cartofi, sfeclă de zahăr, dovlecei, viţă de vie etc.);

• Pe terenurile cu pante de peste 10% se aplică sistemul de culturi în fâşii cu benzi înierbate, a căror lăţime variază în funcţie de pantă:

a) pantă de 5%-10% - lăţimea fâşiei de 60-150 m;

b) pantă de 10%-15% - lăţimea fâşiei de 30-60 m;

c) pantă de 15%-20% - lăţimea fâşiei de 20-30 m;

d) pantă de peste 25% - lăţimea fâşiei de 20 m.

• În zone secetoase, cu pante de peste 15%, lungi şi uniforme şi cu soluri cu o textură medie se execută valuri de pământ la diferite distanţe, iar pe pante de peste 20% se execută agroterase.

• Pentru ameliorarea calităţii solului şi refacerea stratului de humus, se va aduce un aport de îngrăşăminte organice, resturi vegetale, îngrăşăminte verzi. Şi în acest caz, practicarea culturilor ascunse este foarte utilă.

• Pe solurile supuse eroziunii şi pe cele vulnerabile se va evita dezmiriştirea cu grape cu discuri şi cu maşini de frezat solul.

• Pe terenurile situate în pantă, atunci când nu este posibilă înierbarea permanentă, se poate practică cultura în fâşii alternate de plante bune şi foarte bune protectoare cu benzi înierbate, pe lungimea curbelor de nivel. Terenul va fi protejat prin valuri de pământ, agroterase, banchete netede sau garduri de nuiele.

• Terenurile agricole supuse eroziunii eoliene vor fi protejate de perdele forestiere şi garduri vii, în scopul limitării transportului particulelor de sol şi a depunerii acestora ca sedimente în ape.

• O practică extrem de dăunătoare o constituie tăierea pădurilor şi defrişarile precum şi ararea păşunilor permanente şi a fâneţelor. Inevitabil, aceste terenuri vor pierde azotul din sol şi se vor degrada rapid.

70. Pentru prevenirea tasării solului este necesar să se adapteze sistemul de agricultură, agrotehnica şi tehnologiile de mecanizare astfel încât să fie reduse la minim efecte negative prezentate la subparagraful 5.3. În acest sens se recomandă:

- rotaţii de lungă durată cu culturi amelioratoare;

- fertilizare raţională şi măsuri de pozitivare a bilanţului humusului;

- efectuarea lucrărilor solului la o umiditate optimă;

- eliminarea traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate;

- folosirea unei sisteme de maşini care să limiteze presiunea pe sol prin folosirea pneurilor cu presiune scăzută, a şenilelor sau pe alte căi.

71. Pentru prevenirea degradării structurii solului se recomandă:

- executarea lucrărilor solului şi a traficului pe teren în condiţii de limitare la strictul necesar a numărului de lucrări şi a masei utilajului şi numai la o umiditate corespunzătoare a solului;

- utilizarea plugurilor specializate : pluguri cu lăţime de lucru variabilă, pluguri oscilante, pluguri cu brazda in trepte ;

- utilizarea semănatorilor specializate, pentru insămânţare şi aplicare a îngrăşămintelor direct în mirişte ;

- separarea drumurilor de acces de suprafata cultivată ;

- combaterea mecanica a buruienilor, pe cât este posibil ;

- efectuarea lucrărilor solului la viteze mici de înaintare ;

- menţinerea în limite optime a reacţiei solului şi a compoziţiei cationilor schimbabli;