MINSTERUL APELOR ŞI PROTECTIEI MEDIULUI

I INTRODUCERE

Prezentul cod are scopul de a recomanda cele mai utile practici, măsuri şi metode posibil de aplicat de către fiecare fermier, producător agricol, pentru protecţia apelor împotriva poluării cu fertilizanţi (în special nitraţi) şi pentru prevenirea degradării solului, precum şi cauzele şi consecinţele asupra mediului înconjurător în cazul nerespectării lor.

Aplicarea unor noi practici agricole, bazate pe cele mai avansate cunoştinţe ştiinţifice în domeniul tehnologiilor, mai ales a celor ecologic viabile, este o cerinţă majoră a promovării agriculturii durabile. De aceea, a apărut necesitatea elaborării, dar şi a implementării în practică a unor coduri de bună practică agricolă. Acestea reprezintă un ansamblu de cunoştinte ştiinţifice şi tehnice puse la dispoziţia producătorilor agricoli, a fermierilor pentru a fi implementate în practică. Însuşite de către fiecare producător agricol şi implementate corect, practicile agricole respective pot contribui, atât la obţinerea unor producţii calitativ superioare şi rentabile, cât şi la conservarea mediului ambiental, cu limitarea consecinţelor ecologice nefavorabile la nivel naţional, regional, local, pe termen mai scurt sau mai lung. Astfel de coduri au fost elaborate şi sunt acum implementate în practică în diferite ţări ale Uniunii Europene.

2. Prezentul “Cod al Bunelor Practici Agricole” nu este un document final, urmând a fi completat şi îmbunătăţit treptat, pe măsură ce interacţiunile dintre condiţiile socio-economice, starea mediului ambiental şi cunoştinţele ştiinţifice se modifică. În forma actuală, codul este armonizat cu cerinţele Directivei Uniunii Europene privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din agricultură EEC/91/676 din 12 Decembrie 1991, şi în acelaşi timp cuprinde şi alte recomandări specifice ţării noastre. Sunt incluse, de asemenea, prevederi existente sau care urmează a fi cuprinse în reglementările legale privind agricultura şi protecţia mediului.

3. Însuşirea şi implementarea practică a măsurilor, practicilor, metodelor etc. cuprinse în prezentul cod de catre producătorii agricoli şi fermieri, este necesara deoarece acestia trebuie să conştientizeze că interesele lor economice de obţinere de producţii profitabile trebuie armonizate cu exigenţele privind protecţia şi conservarea mediului înconjurător, pentru a convieţui în prezent dar şi în viitor, într-o ţară frumoasă, curată şi prosperă.

1.1 Apa şi solul ca resurse naturale regenerabile

4. Resursele naturale constitute o parte importantă a avuţiei naţionale, fiind formate din totalitatea surselor existente în natură şi care sunt folositoare omului în anumite condiţii tehnologice, economice şi sociale. Extrase din mediul lor natural pot fi transformate în bunuri a căror utilizare presupune consumul lor direct.

Resursele naturale sunt clasificate în două categorii distincte: regenerabile şi neregenerabile. Resursele naturale regenerabile sunt constituite din apă, aer, sol, floră, faună, energie solară, eoliană şi a mareelor, iar cele neregenerabile cuprind totalitatea substanţelor minerale şi a combustibililor fosili. Intre resursele componente ale primei categorii există interacţiuni naturale puternice, astfel că, orice intervenţie antropică asupra uneia sau alteia induce inevitabil consecinţe şi asupra celorlalte. Utilizarea acestor resurse este practicată într-o manieră complexă, coordonată, pentru realizarea simultană a mai multor scopuri. Aplicarea unor metode distructive poate, însă provoaca anumite schimbări ireversibile ale resurselor naturale, modificând chiar caracterul lor "regenerabil".

Factorul principal care transformă, aproape total şi ireversibil, resursele naturale regenerabile în resurse neregenerabile, este poluarea. Atunci când una din resursele naturale regenerabile este grav afectată de către poluare, se poate considera că s-a produs degradarea mediului înconjurător, având consecinţe pe termen lung, greu sau imposibil de evaluat şi corectat.

Apa, aerul şi solul sunt resursele de mediu cele mai vulnerabile, dar şi cel mai frecvent supuse agresiunii factorilor poluanţi, având consecinţe directe şi grave nu numai asupra calităţii mediului ambiental, dar şi a sănătăţii oamenilor şi altor vieţuitoare. Cei mai frecvenţi factori ai poluării mediului înconjurător provin, de regulă, din industrie, dar în ultimul timp, tot mai frecvent, şi din agricultură.

6. Unitatea naturală de formare a resurselor de apă este bazinul hidrografic definit ca teritoriul de pe care un râu îşi colectează apele. In măsura în care conceptul de bazin este aplicat unei game largi de scări spaţiale (de la bazine elementare până la bazinele marilor fluvii) şi de asemenea mai multor tipuri de medii (bazine urbane sau rurale, agricole sau silvice, bazinele lacurilor, a pânzei freatice, de carst, …) el va fi definit ca integrator.

In studiul circulaţiei apei în natură (ciclul hidrologic) bazinul hidrografic ca unitate fizico-geografică care înglobează reţeaua hidrografică până la cumpăna apelor, acţionează ca o unitate funcţională, fundamentală şi deci ca o unitate de bază pentru gestiunea, amenajarea şi protecţia resurselor de apă (fig. 1.1).

Figura 1.1 – Ciclul hidrologic cu unele aspecte induse de stresul uman

8. In prezenţa vegetaţiei o parte din precipitaţie este reţinută prin intercepţie de stratul vegetal iar restul ajunge pe sol străbătând foliajul sau prin curgerea pe trunchiul arborilor (figura 1.2).

Figura 1.2. Apa în sistemul sol-plantă-atmosferă.

Apa disponibilă la suprafaţa solului fiind la presiunea atmosferică pătrunde în sol prin infiltraţie sub efectul gravitaţiei dacă solul nu este saturat, sau se scurge pe suprafaţa solului.

Aportul natural în sol este mărit în zonele cu activităţi agricole intensive prin practicarea irigaţiilor prin care se reciclează apa prelevată din resursele de suprafaţă sau din cele subterane ale bazinului.

Resursele de apă fiind regenerabile depind de variabilitatea climatică naturală, de schimbările climatice şi de influenţele omului asupra mediului înconjurător. Variabilitatea climatului natural duce la creşterea extremelor hidrologice, în particular a inundaţiilor şi secetelor. (Figura 1.3).

Figura 1.3. Variabilitatea climatului natural şi ciclul hidrologic.

Impactul micşorării resurselor de apă va fi mai sever în zonele care au deja un risc crescut de secetă şi de lipsă de apă, micşorare care este amplificată de creşterea constantă a densităţii populaţiei în zonele semiaride.

1.2 Prevenirea poluării mediului înconjurător ca mijloc de protecţie şi conservare a resurselor naturale regenerabile

12. În fiecare proces de producţie şi activitate desfăşurată de către om, reducerea impactului negativ asupra mediului înconjurător se poate realiza, în primul rând, prin mijloace de prevenire a poluării, prin utilizarea raţională şi conservarea resurselor naturale.

Prevenirea poluării, ca factor major de protejare şi conservare a resurselor naturale regenerabile şi implicit a mediului înconjurător, se poate realiza prin utilizarea celor mai adecvate materiale, tehnici, tehnologii şi practici care să conducă la eliminarea sau măcar la reducerea acumularii deşeurilor sau altor poluanţi. De asemenea, prevenirea poluării este posibilă prin limitarea transferării factorilor poluanţi dintr-un mediu în altul şi printr-o gestionare corectă a deşeurilor, astfel încât agenţii poluanţi aferenţi să nu ajungă în mediul înconjurător. Prevenirea poluării este deosebit de importantă şi pentru alte componenete ale mediului cum sunt flora şi fauna.

1.3 Agricultura ca factor poluant al mediului, în special a solului şi apei

Agricultura, alături de industrie poate deveni una dintre sursele importante de agenţi poluanţi cu impact negativ asupra calităţii mediului ambiental prin degradarea sau chiar distrugerea unor ecosisteme. Astăzi, este practic unanim acceptat că agricultura intensivă poate conduce la poluarea solului şi apei prin utilizarea excesivă a îngraşămintelor, a pesticidelor, a apei de irigaţie necorespunzătoare calitativ şi cantitativ, în special pe terenurile arabile excesiv afânate prin diferite lucrări.

Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive, se pot acumula în cantităţi ce depăşesc limitele maxim admisibile, atât în sol, cât şi în apele de suprafaţă şi subterane. Printre aceşti agenţi poluanţi pot fi considerate: reziduurile zootehnice, nămolurile orăşeneşti (de canalizare şi menajere) nămolurile provinte de la procesarea sfeclei de zahăr, a inului şi cânepii, a celulozei etc., care pot conţine peste limitele maxim admisibile metale grele, substanţe organoclorurate din clasa HCH şi DDT, triazine, compuşi ai azotului şi fosforului (nitraţi şi fosfaţi) etc. dar şi diferiţi agenţi patogeni.

Printre consecinţele nocive ale acestor substanţe menţionăm în mod special: efectele cancerigene şi mutagene, acumularea în verigile lanţului trofic, toxicitate mare etc., toate contribuind la perturbarea gravă a echilibrului natural.

Nitraţii pot genera nitriţi care în cantităţi mari au efecte nocive asupra sănătăţii umane. De asemenea, dacă fosfaţii şi nitraţii ajung pe diferite căi în apele stătătoare, contribuie la producerea şi intensificarea procesului de eutrofizare, care în final determină degradarea acestora şi distrugerea parţială sau chiar totală a faunei prin eliminarea oxigenului şi formarea unor compuşi chimici nocivi.

16. Irigaţia şi drenajul incorect, asociate cu alte practici necorespunzătoare ( monocultură sau asolamente de scurtă durată, afânare excesivă a solului, cu precădere prin lucrări superficiale numeroase, nerespectarea perioadelor optime de lucrabilitate şi traficabilitate a solului etc., lucrarea solului pe terenurile situate în pantă din amonte în aval etc.) la care se mai adaugă o gestionare şi utilizare necorespunzatoare a terenurilor agricole şi o folosire iraţională a fondului forestier, determină apariţia şi intensificarea degradării fizice a solului prin procese ca: destructurarea, compactarea, crustificarea, eroziunea eoliană şi hidrică, contribuind în acest mod şi mai mult la sensibilizarea, favorizarea şi accentuarea poluării pe diferite căi a principalelor componente ale mediului înconjurător.

În condiţiile intensificării agriculturii, a creşterii producţiei vegetale, dar şi a dezvoltării rurale, ca verigi forte ale progresului socio-economic, se pune legitima întrebare: poate fi realizată şi menţinută creşterea producţiei vegetale fără a aduce prejudicii majore mediului înconjurător şi respectiv sănătăţii oamenilor şi celorlalte vieţuitoare ale lanţului trofic? Aceasta sarcină prioritară, dar şi extrem de dificilă, este abordată prin prisma conceptului dezvoltării durabile a agriculturii, aşa cum a fost definit de către Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător şi Dezvoltare:

" Dezvoltarea durabilă reprezintă capacitatea omenirii de a asigura continuu cerinţele generaţiei prezente, dar fără a le compromite pe cele ale generaţiilor viitoare". În agricultură, ca şi în oricare ramură a economiei, nici un sistem nu poate fi considerat durabil dacă pentru fermier şi societatea din care face parte nu este benefic, adică nu este viabil din punct de vedere economic. Aceasta, constituie de fapt singura alternativă pe termen lung la criza mediului înconjurător generată de societatea umană.

II DEFINIŢII

2. 1 Aciditate – Mărimea care indică conţinutul în acid al unei soluţii (soluţia solului) şi care se măsoară prin concentraţia în ioni de hidrogen a acesteia. Se exprimă în unităţii pH (logaritmul zecimal negativ al activităţii ionilor de hidrogen dintr-o soluţie apoasă).

2. 2 Acumulare – Creşterea concentraţiei unei substanţe în sol datorită faptului că aportul de substanţă este mai mare decât pierderea de substanţă.

2.3 Adsorbţie – Proces fizico-chimic de fixare şi acumulare a unei componente dintr-un amestec de gaze sau a unei substanţe dizolvate dintr-o soluţie pe o suprafaţă solidă sau lichidă

în concentraţie mai mare decât în restul gazului sau al soluţiei.

2.4 Alterarea – Ansamblu al schimbărilor fizice, chimice şi biochimice produse în roci la/sau aproape de suprafaţa scoarţei terestre sub acţiunea agenţilor atmosferici, plantelor şi microorganismelor.

2.5 Ameliorarea solului – Ansamblu de procedee tehnice, hidroameliorative, pedoameliorative şi agroameliorative, folosite pentru îmbunătăţirea radicală şi durabilă a unui sol neproductiv sau slab productiv prin eliminarea factorilor care limitează fertilitatea acestuia.

2. 6 Amendament – Substanţă care se încorporează în sol pentru a corecta unele însuşiri fizice şi chimice nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunătăţirii mediului de viaţă pentru plantele de cultură.

2.7 Amonificare – Proces biochimic prin care se eliberează azot amoniacal din compuşi organici cu azot.

2.8 Apa brută – Apă captată din surse de suprafaţă sau subterane care are calitatea sursei în momentul prelevării şi care necesită un proces de tratare conform cerinţelor calitative ale folosinţei.

2. 9 Apa freatică – Apa din stratul acvifer freatic.

2. 10 Apa de percolare – Apa care se infiltrează în sol şi este dirijată în profunzimea lui.

2. 11 Apă poluată – Apa cu un conţinut de nitraţi mai mare de 50 mg/l

2. 12 Apa solului - Apa aflată în interiorul solului, care ocupă porii sau o parte din porii acestuia

2.13 Ape interioare – Toate apele aflate în interiorul liniei de bază, de la care se măsoară extinderea apelor teritoriale.

2.14 Ape de suprafaţă – Ape interioare şi respectiv marine, stătătoare şi curgătoare ale căror suprafeţe sunt în contact cu atmosfera.

2.15 Ape subterane – Apele aflate sub suprafaţa terenului în zona de saturaţie şi în contact direct cu solul sau cu subsolul.

2.16 Bazin hidrografic – Unitate fizico-geografică ce înglobează reţeaua hidrografică până la cumpăna apelor.

2.17 Biodegradare - Descompunere a unei substanţe organice complexe în molecule mai simple sau ion sub acţiunea microorganismelor.

2.18 Calitatea solului – Ansamblu al proprietăţilor obişnuite, pozitive sau negative, care se referă la folosirea şi funcţiunile solului.

2.19 Coeficient de repartiţie – Raportul dintre concentraţiile unei substanţe în două compartimente de mediu.

2.20 Coeficient de repartiţie sol -apă – Raportul dintre concentraţiile unei substanţe în fază solidă şi în fază lichidă a solului.

2.21 Compactare – Tasare puternică, proces de mărire accentuată a densităţii aparente şi de micşorare a macroporozităţii solului.

2.22 Concentraţia critică – Estimarea calitativă a concentraţiei unuia sau a mai multor poluanţi, sub care nu se produc, la nivelul actual de cunoaştere, efecte nocive semnificative asupra unor elemente specific sensibile ale solului.

2.23 Conditionarea. Continutul, eventualul ambalaj hidrosolubil, cu ambalajul protector folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de catre circuitele de dsitributie en-gros si de detail.

2.24 Compost – Îngrăşământ organic rezultat în urma compostării diferitelor resturi vegetale şi animale după o prealabilă amestecare şi umezire, şi adaos de îngrăşăminte minerale.

2.25 Compostare – Tehnică de obţinere a unui compost din amestecuri de diferite materiale organice şi minerale.

2.26 Decontaminare - Operaţiune complexă prin care se urmăreşte distrugerea microorganismelor patogene şi condiţionat patogene de pe o suprafaţă, dintr-un spaţiu sau dintr-un produs.

2.27Deratizare - Ansamblu de măsuri care au drept scop distrugerea rozătoarelor dăunătoare dintr-un areal

2.28 Dezinfecţie - a se vedea Decontaminare

2.29 Dezinsecţie - Ansamblul acţiunilor (mijloacelor şi metodelor) de combatere a insectelor şi acarienilor care pot vehicula şi transmite boli infecto-contagioase la om şi animale.

2.30 Degradarea (deteriorare) solului – Alterarea proprietăţilor solului având efecte negative asupra unei funcţii sau mai multur funcţii ale acestuia, asupra sănătăţii umane sau asupra mediului.

2.31 Denitrificare – Proces de reducere biochimică a nitraţilor sau nitriţilor sub formă de azot gazos, fie ca oxizi de azot, fie ca azot molecular.

2.32 Descompunere – Desfacerea unei substanţe organice complexe în molecule mai simple sau ion prin procese fizice, chimice şi/sau biologice.

2.33 Efluenţi de silozuri – Lichide care se scurg din forajele conservate prin procese de însilozare în instalaţii speciale numite silozuri.

2.34 Eutroficare – Proces de îmbogăţire excesivă în elemente nutritive solubile, îndeosebi în nitraţi şi fosfor, a apelor subterane şi a apelor stătătoare, adesea ca urmare a folosirii întensive a îngrăşămintelor.

2.35 Eroziune – Proces prin care particulele de sol sau rocă neconsolidată sunt desprinse şi îndepărtate din loc prin acţiunea apei de scurgere de la suprafaţa solului sau prin aceea a vântului.

2.36 Evoluţia solului - Totalitatea schimbărilor ce au loc în timp în sol sub influenţa factorilor pedogenetici, inclusiv al factorilor antropici.

2.37 Factor limitativ – Orice condiţie care limitează funcţiile şi/sau folosirea unui sol.

2.38 Fertilitatea solului – Starea obşnuită a unui sol sub aspectul capacităţii sale de a susţine creşterea şi dezvoltarea plantelor.

2.39 Fertilizant - a se vedea Ingrăşământ

2.40 Fertilizare – Acţiunea de aplicare a îngrăşămintelor în vederea sporirii fertilităţii solului sau a unui substrat de cultură şi creşterii producţiei vegetale.

2.41 Fondul naţional de date de gospodărire a apelor – Totalitatea bazelor de date meteorologice, hidrologice şi hidrogeologice, de gospodărire cantitativă şi calitativă a apelor, organizate astfel încât să asigure un dialog eficient cu folosinţele de apa.

2.42 Formularea este forma sub care un pesticid este comercializat si reprezinta o combinatie de diversi compusi (solventi, surfactanti, cosurfactatni, muianti, adezivi, agenti de suspensie, amelioratori de pentrare cuticulara etc.) al carei scop final este de a face produsul utilizabil în mod eficace.

2.43 Gospodărirea (managementul) apelor – Activităţile care, printr-un ansamblu de mijloace tehnice şi măsuri legislative, economice şi administrative, conduc la cunoaşterea, utilizarea, valorificarea raţională, menţinerea sau îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor sociale şi economice , la protecţia împotriva epuizării şi poluării acestor resurse, precum şi la prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive ale apelor.

2.44 Humificare – Descompunerea organismelor sau a unei părţi de organisme urmată de sinteza substanţelor humice.

2.46 Imobilizare - Trecerea (conversia) substanţelor sau a particulelor de sol spre o formă (temporar) imobilă.

2.47 Încărcare critică – Estimarea aportului unuia sau mai multor poluanţi sub care nu se produc, la nivelul actual de cunoaştere, efecte nocive semnificative asupra unoe elemente specific sensibile ale mediului (ale solului).

2. 48 Influenţă antropică – Modificări ale proprietăţilor solului produse de activităţi umane.

2. 49 Îngrăşământ – Substanţă simplă sau compusă de natură minerală sau organică care contribuie direct sau indirect la menţinerea sau imbunătăţirea nutriţiei plantelor.

2. 50 Îngrăşământ mineral sau îngrăşământ chimic – Îngrăşământ de origine minerală sau obţinut industrial prin procese fizice şi sau chimice.

2. 51 Îngrăşământ organic – Îngrăşământ obţinut din diferite produse naturale de origine organică printr-o pregătire simplă sau prin compostare.

2.52 Îngrăşământ organomineral – Îngrăşământ rezultat prin amestecarea mecanică sau prelucrare chimică a unor îngrăşăminte mierale cu îngrăşăminte organice.

2.53 Îngrăşăminte azotoase – Îngrăşământe cu azot, care se găseşte sub formă nitrică, amoniacală, amidică sau în combinaţie nitrică-amoniacală, nitrică –amonicală-amidică.

2.54 Îngrăşământe fosfatice - Îngrăşăminte în care fosforul se găseşte sub formă de fosfat primar, secundar sau terţiar de calciu.

2.55 Îngrăşăminte complexe – Îngrăşăminte care conţin azot şi fosfor sau azot, fosfor şi potasiu.

2.56 Lac – Masă de apa stătătoare care ocupă o concavitate a scoarţei pământului.

2.57 Levigare – Deplasare în sol a substanţelor dizolvate sub acţiunea percolativă a apei sau a altor lichide.

2.58 Mobilizare – Trecerea (conversia) substanţelor sau a particulelor de sol spre o formă mobilă.

2.59 Nitrificare – Proces de oxidare biologică a amoniului până la nitraţi de către bacteriile nitrificatoare din sol.

2.60 Pesticide - Mijloace chimice de protecţia plantelor, obţinute prin formularea şi condiţionarea unui (unor) ingredint(e) biologic active.

2.61 Plan de Gospodărire a Apelor pe Bazin Hidrografic – Instrument de planificare şi aplicare a măsurilor de asigurare a protecţiei şi utilizării durabile a apei în cadrul unui bazin hidrografic.

2. 62 Productivitatea solului – Capacitatea unui sol de a produce recolte în condiţii obişnuite.

2.63 Productivitatea potenţială a solului - Capacitatea unui sol de a produce recolte în condiţii optime (de exemplu: prin folosirea îngrăşămintelor, a pesticidelor, a irigării şi a lucrărilor solului).

2.64 Produse petroliere - Combustibili şi lubrifianţi obţinuţi din ţiţei.

2.65 Râu – Masa de apă care curge în cea mai mare parte la suprafaţă în lungul unei albii.

2.66 Resurse de apă – Apele de suprafaţă alcătuite din cursurile de apă cu deltele lor, lacuri, bălţi, apele maritime interioare şi marea teritorială, precum şi cele subterane în totalitatea lor.

2.67 Salinitate – Ansamblu de probleme ridicate de prezenţa unui conţinut de săruri solubile sau sodiu schimbabil mai mare decât în solurile obişnuite.

2.68 Salinizare – Acumulare de săruri hidrosolubile în sol.

2.69 Schema cadru de amenajare şi gospodărire a apelor – Documentaţie de gospodărire a apelor care prezintă modelul sistemului de gospodărire a apelor, cuprinzând reţeaua hidrografică, lucrările de gospodărire a apelor şi prelevările – evacuările aferente folosinţelor, analizate în diferite scenarii şi etape de dezvoltare economico-socială a spaţiului hidrografic respectiv, precum şi modul de protecţie, menţinere sau îmbunătăţire a calităţii apelor.

2.70 Serviciul de asigurare a apei brute în sursă – Totalitatea activităţilor de gospodărire a apelor desfăşurate pentru crearea de noi surse de apă şi de regularizarea a debitelor de apă ale surselor existente în vederea satisfacerii cerinţelor folosinţelor, corelat cu prevederile actelor de reglementare emise pentru folosirea resurselor de apă.

2.71 Serviciul de asigurare a nisipurilor şi pietrişurilor - Totalitatea activităţilor de gospodărire a apelor desfăşurate pentru asigurarea unei scurgeri normale a apelor de suprafaţă, pentru regularizarea debitelor solide şi crearea de depozite de nisipuri şi pietrişuri în condiţiile menţinerii stabilităţii albiilor şi malurilor cursurilor de apă.

2.72 Serviciul de cădere medie asigurată prin baraje – Totalitatea activităţilor de gospodărire a apelor desfăşurate pentru regularizarea debitelor cursului de apa într-o anumită secţiune în vederea asigurării folosinţei energetice.

2.73 Serviciul specific de gospodărire a apelor pentru ameliorarea şi monitorizarea cantitativă şi calitativă a poluanţilor din apele uzate evacuate şi de protecţie a calităţii acestora – Totalitatea activităţilor desfăşurate pentru cunoaşterea stării şi evoluţiei cantitative şi calitative a apelor.

2.74 Sistem de agricultură – Mod de practicare a producţiei agricole caracterizat, îndeosebi, prin caracterul intensiv sau extensiv al agriculturii, prin modul de folosinţă a terenurilor şi de îmbinare a ramurilor de producţie, prin metodele aplicate pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, prin modul de folosire a forţei de muncă şi prin relaţiile de producţie.

2.75 Sistem Naţional de Gospodărire a Apelor – Ansamblul activităţilor şi lucrărilor care asigură administrarea domeniului public de interes naţional al apelor şi gestiunea durabilă, cantitativă şi calitativă a resurselor de apă

2.76 Sol – Pătura superioară a scoarţei terestre compusă din particule minerale, materie organică, apă, aer şi organisme.

2.77 Starea bună a apelor – Stare pe care o ating corpurile de apă de suprafaţă atunci când parametrii ecologici şi chimici ai apei, au valori corespunzătoare regimului natural de scurgere cu impact antropic nesemnificativ.

2.78 Structura solului – Proprietatea materialului de sol de a avea particulele primare şi microagregatele reunite în agregate (elemente structurale) de forme şi dimensiuni diferite, separate între ele prin suprafeţe de contact cu legături mai slabe sau goluri.

2.79 Substanţe periculoase pentru sol – Substanţe, care datorită proprietăţilor, cantităţii sau concetnraţiei lor, au un efect nefavorabil asupra funcţilor şi utilizării solulul.

2.80 Tulbureală – Îngrăşământ organic natural care constă dintr-un amestec de dejecţii animale, lichide şi solide cu apa de ploaie sau de canal, iar în unele cazuri şi cu o cantitate mică de paie tocate, praf de turbă, rumeguş şi nutreţul care rămâne de la hrana animalelor.

III SISTEME DE AGRICULTURĂ

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principală resursă de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor. Structura sectorelor poate fi diferită de la o fermă la alta. În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de intensifizare, specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător, etc., sunt practicate diferite sisteme de agricultură: durabilă, convenţională, biologică, organică, de precizie, extensivă.

3.1 Definiţii; Tipuri de sisteme agricole şi alegerea acestora

17. Agricultura durabilă: producţie intensivă de produse competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurător. Expresia întâlnită frecvent "sisteme integrate", semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: de lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizrea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi multiltisectoriale (vegetale şi zootehnice).

18. Agricultura convenţională: intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta mediului înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimică, biologică, fizică a mediului.

19. Agricultura biologică: mediu intensivă şi astfel mai puţin agresivă în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea tehnolgiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.

20. Agricultura organică: se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradată prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.

21. Agricultura extensivă cu inputuri reduse: de subzistenţă, cu o producţie slab competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate, sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândiţi pe scară largă. Acest sistem este practicat şi în România de către producătorii individuali.

22. Agricultura de precizie: cea mai avansată formă de agricultură, care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA pe suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

23. Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea agriculturii durabile.

24. Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul înconjurător al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.

Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultură sunt utilizate criteriile următoare:

cantitatea şi calitatea producţiei;
costuri rezonabile de producţie pentru produse competitive;
stabilitatea producţiei de la an la an, pe sectoare, ferme şi terenuri agricole;
raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apă, faună, floră, relief),îmbunătăţirea, ameliorarea şi consevarea acestora pentru generaţiile viitoare;
specializarea şi structura producţiei agricole trebuie să fie flexibile, adică să posede capacitatea de a reacţiona la schimbările pieţii privind cererea şi oferta;
raport echilibrat pe termen lung între cerinţele economice, ecologice şi sociale.

Agricultura durabilă contribuie şi la rezolvarea unor probleme sociale a zonelor rurale:

ocuparea forţei de muncă;
dezvoltarea infrastructurii, conservarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural;
dezvoltarea reţelei de drumuri şi comunicaţii;

3.2 Sisteme de agricultura durabilă

25. Sistemele de agricultură durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate productivă multisectorială, producţia vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea animalieră. În sistemele de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive intensive, cu rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:

diversitate mare a culturilor vegetale dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un potenţial genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale; culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solulului; culturile de leguminoase perene (dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului azotului în sol, culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale, pentru protecţia solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi torenţiale, vânt, circulaţie necontrolată pe sol);

utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale; se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor dar şi pentru conservarea stării de fertilitate a solului. Dozele de îngrăşăminte, ce urmează a fi aplicate, sunt stabilite pe baza calculelor de bilanţ a elementelor nutritive din sol în scopul evitării supradozării, mai ales în cazul azotului, atât pentru reducerea cheltuielilor de producţie cât şi a poluării mediului;

folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât mai mult utilizarea substanţele chimice; de mare importanţă în combaterea buruienilor este şi capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora precum şi calitatea lucrărilor mecanice făcute în acest scop;

exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat; furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar manipularea şi depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli, în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie să fie corelat cu suprafaţa de teren agricol a fermei;

efectuarea în perioadă optimă de lucrabilitate şi traficabilitate (în funcţie de conţinutul de apă din sol pe adâncimea de lucrare) a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltat şi transport; trebuie respectate şi anumite condiţii cu privire la pretabilitatea solului faţă de o lucrare specifică, faţă de numărul de lucrări, sarcina pe osie, presiunea din pneuri, numărul de roţi pentru protecţia solului înpotriva degradării fizice;

la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale.

Agricultura durabilă trebuie să devină componentă principală a politicii agrare a statului.

26. Agricultura durabilă reprezintă, pentru zonele rurale, cea mai bună perspectivă, aptă să ofere o soluţie integrată pentru problemele economice, sociale şi de mediu.

27. Opţiunea pentru un sistem de agricultură durabilă presupune în fapt respectarea şi introducerea în activitatea agricolă a măsurilor precizate în Codul bunelor practici agricole.

3.3 Sisteme de agricultura convenţională

28. Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură, viticultură, legumicultură. Adesea, sectorul zootehnic nu este componentă a activităţii fermei agricole şi de aceea ierburile perene nu sunt incluse în sistemul de rotaţie a culturilor, deşi au o mare importanţă pentru îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului.

29. Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de la porci, etc.,) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate ,de regulă, pe terenurile agricole chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie a solului împotriva degradării.

30. În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani poumb şi grâu, cu aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.

31. Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care, mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconjurător. În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim, fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri şi procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate. În aceste condiţii, agricultura reprezintă doar o afacere economică în mediu rural fără a acorda atenţia necesară omului şi protecţiei mediului.

În acest tip de sistem agricol, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică nu au influenţă puternică asupra protecţiei şi conservării resurselor şi de aceea nu corespund unei dezvoltări durabile.

3.4 Sisteme de agricultura biologică

32. Agricultura biologică (ecolgică, organică, bio-organică, bio-dinamică) este considerată o soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii produselor. În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de creştere.

33. Producţia obţinută este mai scăzută dar se poate obţine un profit economic acceptabil prin vânzarea produselor (de calitate superioară) la preţuri mai mari pe o piaţă special organizată.

Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume:

obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la costuri rezonabile;
îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare;
crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea vieţii cu natura;

34. Agricultura biologică creează condiţiile necesare pentru construirea ecosistemelor naturale asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural.

35.Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi biologice este necesar să se respecte anumite condiţii de către producătorii agricoli, care se referă mai ales la rotaţia culturilor, fertilizare şi controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Rotaţia culturilor este o verigă tehnologică de importanţă esenţială în sistemele de agricultură biologică. În cadrul rotaţiilor trebuie aplicate modalităţi de fertilizare a solului care să asigure îmbunătăţirea şi menţinerea fertilităţii. În acest scop sunt folosite îngrăşămintele organice naturale, de preferinţă compostate. Se urmăreşte obţinerea unui efect benefic maxim datorat microorganismelor fixatoare de azot, atât al celor care trăiesc în simbioză pe rădăcinile plantelor leguminoase, cât şi al celor care trăiesc liber în sol şi care fixează azotul atmosferic sub mai multe forme acccesibile plantelor. De asemenea, au scopul de a îmbogăţi rezerva de nutrienţi din sol în forme mai accesibile pentru plante prin stimularea activităţii micro şi macroorganismelor, şi printr-o masă radiculară mai mare. Dezvoltarea vieţii în sol, a mediului biotic are consecinţe dintre cele mai benefice asupra fertilităţii solului şi a creerii condiţiilor optime instalării şi sănătăţii covorului vegetal. Între producţia vegetală şi cea animală întodeauna există un raport echilibrat, armonizat cu posibilităţile unităţii.

36. Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile specifice locale şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare de azot şi prin stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat prin tehnici de cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările agricole, includerea culturilor ascunse.

37.Producţia biologică trebuie astfel planificată încât să asigure pe o perioadă lungă de timp o balanţă echilibrată a nutrienţilor, urmărită periodic prin efectuarea analizelor specifice de sol şi plantă. Utilizarea fertilizatorilor permişi poate compensa exportul de nutrienţi din sol cu recoltele.

Controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie realizat prin intermediul unor mijioace profilactice, biologice şi mecanice. Pe cât posibil se va folosi capacitatea naturală a culturilor de a inhiba proliferarea buruienilor.

Acest sistem de agricultură este considerat mai apropiat de ceea ce are loc în mod natural pentru producerea de biomasă, şi de aceea şi consecinţele negative asupra mediului înconjurător sunt mult mai reduse.

38.În organizarea fermei, sau a unităţii agricole trebuie sa primeze protecţia ecosistemelor locale, a biodiversităţii speciilor, a apelor, a solului şi altor elemente ale mediului înconjurător alături de cele sociale şi economice ale zonelor rurale.

Creşterea animalelor ia în considerare cerinţele acestora în armonie cu specificul local (suprafaţă de păşunat, calitate a paşunilor, a nutreţurilor, libertate de mişcare, etc). Costurile pentru îngrăşăminte şi hrană nu trebuie să depăşească 10% din totalul cheltuielilor. Rata de încărcare (densitatea animalelor în raport cu suprafaţa terenurilor agricole aferente acestei activităţi) nu trebuie să depaşească 2 vaci cu lapte sau 11 porci reproducători la hectar.

39. Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele mai recente rezultate ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse agroalimentare de calitate. Totuşi, nivelul producţiei este mai mic decât în sistemele de agricultură convenţională şi durabilă. În promovarea şi dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al producţiei este necesar să crească suprafaţa de teren. Pentru fermieri, procesarea şi marketingul produselor biologice, sunt deosebit de importante, datorită nivelului limitat al producţiei.

40. O variantă a agriculturii biologice este agricultura biodinamică în care sunt luaţi în considerare şi alţi factori de exemplu, mişcarea planetelor. În cadrul fermelor biologice se impune evaluarea conformităţii tehnologiilor de producţie cu standardele de agricultură biologică.

Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de agricultură durabilă. De aceea, orice fermă în sistem biologic va îndeplini cerinţele agriculturii durabile în ceea ce priveşte calitatea produselor, tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului.

IV BIODIVERSITATEA, SISTEME ECOLOGICE ŞI PEISAJ

4.1Definiţii: biodiversitate, biocenoză, ecosistem, habitat

Biodiversitatea este definită de multitudinea plantelor şi organismelor vii care trăiesc la suprafaţă, în sol şi în apă. Este inclusă, atât diversitatea în cadrul speciei, cât şi între specii.

Biocenoza reprezintă ansamblul de populaţii (specii) care trăiesc pe un anumit teritoriu sau habitat fizic bine delimitat şi care depind de anumite condiţii ale mediului abiotic.

Ecosistemul reprezintă o unitate fundamentală funcţională a biosferei, cu un tip determinat al interacţiunilor componentelor anorganice şi organice şi configuraţie energetică proprie, care asigură desfăşurarea ciclurilor biogeochimice şi transformările de energie în fragmentul dat al scoarţei terestre. Se constituie în ecosisteme lacurile, pădurile, pajiştile, culturile etc. cu fauna şi flora lor. Structura unui ecosistem natural este constituită din patru componente. Prima este componenta abiotică reprezentată de resursele energetice şi trofice ale mediului, a doua este componenta producătoare de materie organică şi anume biomasa vegetală, e treia este componenta consumatoare de materie organică, reprezentată de organismele ierbivore şi carnivore şi a patra este componenta descompunătorilor reprezentată prin microorganismele care descompun şi mineralizează resturile organice.

Habitat (sau biotop) reprezintă mediul de viaţă care adaposteşte o biocenoza, având condiţii în general unitare.

41. Între speciile de plante şi animale şi diferitele ecosisteme există o interdependenţă reciprocă şi din această cauză piederea unei specii poate provoca schimbări ireversibile în întreg ecosistemul.

Diversitatea biologică creşte stabilitatea şi producţia totală a oricărui ecosistem şi de aceea este o precondiţie importantă şi necesară în dezvoltarea unei agriculturi durabile. Ecosistemul natural trebuie protejat pentru a conserva astfel biodiversitatea. Din nefericire, în România, ca şi pretutindeni în lume, intensificarea activităţii economice constituie o ameninţare continuă pentru ecosistemele naturale, care poate provoca următorele efecte:

contaminarea mediului înconjurător;
degradarea şi distrugerea habitatului speciilor salbatice;
degradarea sau distrugerea rutelor de migrare a animalelor;
distrugerea sau deteriorarea vestigiilor istorice şi culturale;
distrugerea sau degradarea esteticii ambientale.

42. În politica agrară, aşa cum prevăd de altfel şi directivele UE, este foarte important şi necesar ca utilizarea terenurilor şi activităţile în fiecare exploataţie agricolă, să se desfăşoare într-o manieră compatibilă cu protejarea şi conservarea ecosistemelor naturale şi implicit a biodiversităţii. De aceea, în elaborarea strategiilor pentru promovarea agriculturii durabile, trebuie să se înceapă de la nivelul producătorului agricol şi al gospodăriei rurale individuale.

4.2 Asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor

43. Pentru asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor trebuie respectate anumite condiţii:

Folosinţă diversificată a terenurilor agricole.

Principiul ecologic, conform căruia “solul are drepul la vegetaţie” trebuie permanent avut în vedere. Aceasta înseamnă că în condiţii naturale de climat, este necesar ca solul să fie acoperit permanent cu vegetaţie diferită care-i asigură regenerarea şi refacerea şi îl protejează de acţiunea distructivă a unor factorii naturali agresivi, cum este eroziunea hidrică, mai ales pe terenurile situate în pantă. Acest principiu nu este respectat în unele sisteme agricole, solul fiind periodic lipsit de vegetaţie şi supus astfel acţiunii agresive a factorilor naturali care determină degradarea solului mai ales în orizontul de suprafaţă. Aşa se explică intensificarea degradării solului prin destructurare (pierderea stabilitătăţii hidrice a macro şi microagregatelor structurale) şi apariţia proceselor de crustificare, compactare de suprafaţă, eroziune eoliană cu efecte grave asupra germinaţiei şi răsăririi culturilor agricole şi a dezvoltării lor mai ales în primele stagii de vegetaţie. Aceste efecte negative pot fi reduse prin introducerea îngrăşămintelor verzi, a mulciului vegetal, a culturilor ascunse, a unei rotaţie adecvate a culturilor corelată cu specificul local.

Habitatul sau mediul de viaţă al speciilor salbatice trebuie protejat şi conservat.

În zonele agricole, speciilor de animale şi plante sălbatice trebuie să li se rezervate spaţii suficiente de habitat natural, care nu vor fi cultivate. Marginile de drum, canalele de drenaj şi de irigaţii, haturile, zonele umede, pajiştile şi fâneţele, păşunile, curţile din jurul caselor, malurile şi îndiguirile apelor curgătoare şi ale lacurilor, vâcelele şi crângurile, toate pot contribui la păstrarea habitatului natural al diverselor forme de viaţă şi de aceea, ele trebuie protejate şi conservate.

Protecţia tuturor speciilor trebuie garantată.

Protecţia speciilor sălbatice, precum şi a celor domestice sau a plantelor cultivate reprezintă condiţia fundamentală pentru asigurarea biodiversităţii. Măsurile de protecţie a speciilor şi a mediului sunt valabile şi se aplică începând cu gospodăriile individuale până la marile exploataţii agricole.

Protecţia şi conservarea bogăţiilor naturale, culturale, istorice

Ca orice ţară, România are o îndelungată istorie în ceea ce priveşte evoluţia socio-demografică şi economică. Schimbările permanente, uneori dramatice, au avut un impact puternic asupra ecosistemelor naturale şi mediului înconjurător. Pădurile au fost şi sunt exploatate neraţional, fără a mai fi regenerate corespunzător; pajiştile, fâneţele şi păşunile naturale nu sunt supuse unor programe de supraveghere şi conservare. De asemenea, trebuie conservate corespunzător ecosistemele în care s-au păstrat obiective de patrimoniu istoric şi cultural, ca documente şi mărturii vii ale istoriei milenare a poporului român.

4.3 Principii şi recomandări ale Codului

În agricultură, este necesar să fie cunoscute şi respectate acele mijloace şi practici care asigură conservarea biodiversităţii, indiferent de aria de desfăşurare a activităţilor. Acestea sunt de regulă accesibile tuturor agricultorilor.

4.3.1 Curtea şi livada gospodăriei individuale

44. Gospodăria individuală, curtea şi livada constituie un sistem unitar care la rândul său face parte dintr-un sistem natural mai extins şi mai complex. Se pot realiza condiţii corespunzătoare pentru viaţa micilor mamifere, a reptilelor, păsărilor şi insectelor, în prezenţa activităţii umane, cu ajutorul unor măsuri şi mijloace foarte simple:

se va evita asfaltarea aleilor şi potecilor, sau folosirea altor materiale impermeabile. Se recomandă acoperirea cu pietriş sau pietruirea aleilor şi potecilor pentru a oferi un cadru ambiental plăcut şi în acelaşi timp uscat şi propice din punct de vedere ecologic.
acoperirea pereţilor exteriori ai casei şi clădirilor auxiliare cu plante urcătoare şi crearea gardurilor vii din specii locale adecvate;
amenajarea de adăposturi pentru păsări şi protejarea arborilor bătrâni şi scorburoşi;
realizarea de platforme de compostare pentru reziduurile organice din gospodărie, compostul reprezentând un îngrăşământ valoros şi în acelaşi timp un excelent mediu de viaţă pentru o mulţime de animale mici şi insecte folositoare;
cultivarea unor pomi fructiferi, varietăţi de legume şi plante decorative tradiţionale specifice zonei şi evitarea introducerii în cultură a unor specii şi soiuri străine, neavizate sau chiar interzise (de ex. hibrizi modificaţi genetic);
menţinerea pe cât posibil a florei spontane bogate a pajiştilor, evitând cosirea repetată.

4.3.2 Câmpurile

45. Terenurile agricole cultivate constituie un mediu specific unde speciile de plante dominante sunt înlocuite cu regularitate. Numărul speciilor cultivate este limitat, de aceea, din punct de vedere al diversităţii biologice, se consideră că au o mare importanţă aşa numitele activităţi antropice sau practici agricole “prietenoase” faţă de mediul înconjurător:

evitarea efectuării arăturilor timpurii (iarna-primăvara), pe un sol prea umed, care conduce la compactarea solului, afectând modul de viaţă al organismelor care trăiesc în sol;
folosirea cât mai redusă a agregatelor agricole agresive (freze, grape, cultivatoare) pentru afânarea şi mărunţirea solului, care pot afecta şi ucide organismele din sol;
aprovizionarea solului cu materiale organice, stimulând astfel activitatea benefică a râmelor;
efectuarea lucrărilor solului cât mai devreme posibil pentru a permite animalelor sălbatice să revină în habitatul lor natural;
cositul şi seceratul să se efectueze de la mijlocul câmpului spre margini, să fie efectuate cât mai târziu posibil pentru a evita uciderea puilor şi animalelor tinere; maşinile de recoltat să fie dotate cu dispozitive de alarmă pentru îndepărtarea animalelor;
păstrarea de spaţii necultivate între cele cultivate (haturi).

4.3.3 Pajişti, fâneţe şi păşuni

46. Pajiştile, păşunile şi fâneţele sunt considerate ecosisteme naturale şi se constituie ca elemente dominante ale mediului rural cu o mai mare diversitate biologică decât zonele cultivate, mai ales dacă sunt în regim natural. In Romania aceste ecosisteme au o mare pondere, avand in vedere ca numai in zona montana exista 3.2 milioane ha. terenuri agricole din care cca. 2.5 milioane ha. pajisti naturale. Este necesar sa se cunoasca faptul ca in special in zona montana si de deal aceste ecoisteme sunt deosebit de sensibile si fragile. Solurile prezinta o aciditate naturala care influenteaza considerabil compozitia florei naturale furajere. O buna practica agricola, cu ratiuni economice si de mediu o reprezinta dezvoltarea de pasunat cu animalele la munte, in timpul verii, la stane si vacarii si de asigurare a iernarii in cadrul fermelor proprii, avand ca hrana de baza fanurile naturale, multiflorale. Specia ovina ca si caprinele, asigura producerea, împrăştierea uniforma si elimina transportul la distanta a balegarului. Forma de capsula a balegarului provenit de la aceste specii asigura o fermentare anaeroba, putrezirea si virarea in termen scurt spre alcalin, atenuandu – se astfel aciditatea naturala a solului, simultan cu aportul, in doze echilibrate, de substante organice. In acest mod se intervine si in procesul de concurenta interspecifica dintre plante, prin realizarea conditiilor de crestere naturala a plantelor valoroase, furajere, multiflorale. În scopul protejării acestor ecositeme naturale şi a biodiversităţii lor deosebite sunt necesare următoarele măsuri:

a nu se efectua fertilizari sau alte lucrări de întreţinere în pajişti şi fâneţe naturale, în perioada înfloririi plantelor;
a nu se efectua lucrări când solul este prea umed pentru a nu determina apariţia proceslor de degradare a solului prin compactare excesivă, cu numeroase consecinţe negative şi asupra organismelor care trăiesc în sol;
a se salva şi proteja arborii mari solitari şi arbuştii existenţi, deoarece asigură hrană şi adăpost vieţuitoarelor sălbatice;
a proteja păşunile naturale; se vor cosi doar dacă este necesar şi în nici un caz nu se vor ara; păşunile degradate se vor însamânţa în solul nearat utilizând semănători dotate cu brazdare adecvate;
a se lăsa, prin rotaţie, suprafeţe necosite pe pajişti şi fâneţe; este indicat sa se faca parcelari si la 3-4 ani o parcela sa fie lasata necosita, pentru o reinsamantare naturala completa ;
a se cosi manual dacă terenul are o stare de umiditate ridicată şi în luncile inundabile, unde este practic imposibilă utilizarea maşinilor agricole;
a nu se păşuna pe păşunile îmbătrânite, degradate, pe cele proaspăt însămânţate în scopul regenerării; păşunatul nu se practică nici în păduri, pe coastele dealurilor acoperite cu arbuşti sau altă vegetaţie specifică, în zone protejate din jurul lacurilor şi râurilor, chiar dacă acest lucru nu este economic;

· pe coastele dealurilor, pe pantele lacurilor şi râurilor, în zonele nisipoase sau cu soluri calcaroase, păşunatul se va practica cu număr redus de animale, în special de oi;

suprapăşunatul este interzis; este necesar să se asigure un raport optim între numărul de animale, suprafaţa şi calitatea paşunii;

· este necesar ca vara, la stane, locul pentru muls si inoptare a animalelor sa fie schimbat la 3-4 zile pentru a evita supraingrasarea terenului si pentru a se asigura o ingrasare uniforma (tarlire) ;

· pe faneata, balegarul bine putrezit se va imprastia primavara, imediat dupa topirea zapezii, in strat cat mai uniform; odata cu aceasta operatie se poate realiza si suprainsamantarea cu seminte de specii de leguminoase sau graminee valoroase, cu o recomandare speciala pentru trifoiul alb, incorporate in masa de fertilizant natural ;

· ingrasarea pasunilor si fanetelor se va face numai cu îngrăşăminte organice naturale si se va face in fiecare an; pentru a evita acidificarea solului si pentru a evita fenomenul de salbaticirea a florei (acest fenomen este prezent numai la munte), ciclul varat – iernat nu trebuie intrerupt si se va practica cu o incarcatura echilibrata de animale la hectar ;

· se va evita folosirea balegarului pentru fertilizare care contine rumegus utilizat ca asternut pentru animale datorita aciditatii pe care acesta o determina;

în cazul cositului mecanizat, să se evite rănirea animalelor şi păsărilor, care se ascund adesea în zonele necosite, prin începerea cositului de la mijiocul câmpului spre margini şi prin dotarea utilajelor cu dispozitive de alarmă.

47. Avînd în vedere deficitul de vegetaţie forestieră în special în zona de cîmpie şi de deal în arealele de pajişti, dar şi terenuri arabile se va avea în vedere:

· Reintroducerea arborilor şi arbuştilor forestieri prin elaborarea amenajamentelor silvo-pastorale, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, de păşunat şi odihnă pentru animale.

· Reglementarea încărcării cu animale în funcţie de productivitatea păşunilor, pentru a evita transferul păşunatului în pădure.

· Imbinarea intereselor agrosilviculturale prin crearea unor culturi silvice ca rezervă nutritivă pentru animale (frunzare) în situaţii extreme de criză (secete catastrofale).

· Folosirea pajiştilor alternativ (1-2 ani păşune şi 1-2 ani fîneaţă), iar în perioada utilizării ca fîneaţă se va realiza şi plantarea speciilor forestiere.

· Interzicerea păşunatului pe ploaie.

4.3.4 Păduri

48. Conservarea biodiversităţii pădurilor porneşte de la următoarele premise:

· România dispune de o suprafaţă redusă acoperită cu păduri (cca 27%) şi neuniform distribuită în raport cu principalele forme de relief (munte, deal, cîmpie).

· Numărul speciilor vegetale şi animale este la un nivel nu prea ridicat, comparativ cu numărul total de specii vegetale şi animale existente în ţara noastră (doar cca. 200 de specii lemnoase şi 1000 de specii ierboase, faţă de 3500 de specii vegetale superioare).

· Speciile lemnoase sălbatice există aproape în exclusivitate doar în ecosistemele forestiere; de asemenea în proporţie dominantă (peste 60%) din speciile ierboase se găsesc doar în arboretele forestiere.

· Unele specii arborescente şi ierboase sunt ameninţate cu dispariţia, cum ar fi: tisa, liliacul sălbatic etc.

· In zona de cîmpie există pericolul izolării genetice a unor specii ca urmare a fragmentării masivelor forestiere.

49. Protecţia ecosistemelor forestiere impune adoptarea următoarelor premise:

· Limitarea promovării unor specii de plopi negri hibrizi în zonele inundabile ale Luncii Dunării şi luncile rîurilor interioare şi extinderea speciilor de plopi şi sălcii autohtone, care nu necesită fertilizări şi irigări.

· Respectarea zonării funcţionale a pădurilor în concordanţă cu conceptul dezvoltării durabile, indiferent de natura proprietăţii asupra pădurilor.

· Stabilirea unor măsuri silviculturale care să aibă ca efect diminuarea şi chiar stoparea fenomenului de declin al pădurilor (uscarea arborilor).

· Controlul organismelor de specialitate ale statului asupra utilizării produselor chimice de sinteză în silvicultură (combaterea dăunătorilor biotici).

· Extinderea ariilor forestiere protejate.

50. Codul bunelor practici silvice vizează în primul rînd proprietarii particulari de pădure pentru care se impune:

· Cunoaşterea legislaţiei silvice în vigoare, în primul rînd a Codului Silvic.

· Crearea unor centre de perfecţionare continuă a cunoştinţelor legate de pădure şi rolul ei în economie, protecţia mediului şi viaţa socială.

· Asocierea micilor proprietari de pădure în forme adecvate care să asigure gestionarea durabilă a pădurilor.

· Crearea de către primării (în cazul în care nu există asociaţii ale proprietarilor de păduri) de pepiniere comunale proprii, gospodărite cu ajutorul populaţiei rurale, beneficiara materialului vegetal lemnos.

4.3.5 Zonele rutiere, şanţuri şi canale

51. Pentru aceste zone se recomandă :

de-a lungul căilor rutiere este necesar să existe garduri vii, copaci, arbuşti, alei care să asigure habitat şi hrană pentru fauna sălbatică;
de-a lungul căilor rutiere, unde plantarea nu este posibilă, este bine să existe măcar un şir de arbori naturali, arbuşti sau vegetaţie înaltă suculentă;
să se evite cosirea şanţurilor şi canalelor din zonele rutiere înainte de creşterea puilor şi animalelor tinere, de exemplu până la sfârşitul lunii iulie;
primăvara este interzisă arderea ierburilor uscate.

4.3.6 Ecosisteme acvatice

52. Ecosistemele acvatice sunt formate din ape curgătoare sau stătătoare cum sunt bălţile, iazurile, lacurile, canalele şi şanţurile de scurgere, râurile etc. Ele contribuie la înfrumuseţarea ambientală şi la asigurarea habitatului multor specii ale florei şi faunei terestre şi acvatice. Pentru ocrotirea şi conservarea biodiversităţii acestor ecosisteme este necesar:

să se creeze mici lacuri artificiale pe malurile cărora să se planteze arbori, arbuşti şi iarbă;
să se salveze, ocrotească şi îmbunătăţească vegetaţia naturală de pe malurile apelor;
regularizarea albiilor râurilor sau altor ape curgătoare să se efectueaze doar în regim autorizat.

53. Se recomandă să se păstreze, pe cât posibil, cursul natural al râurilor şi al altor ape curgătoare, aşa cum a evoluat de-a lungul timpului, într-un echilibru perfect cu mediul înconjurător.

54. Este necesar să se efectueze refacerea canalelor naturale distruse şi să se refacă biodiversitatea acestor ecosisteme.

4.3.7 Protejarea şi ameliorarea peisajului

55. In scopul menţinerii şi îmbunătăţirii echilibrului ecologic al peisajului se va avea în vedere utilizarea vegetaţiei forestiere în terenurile agricole din zona montană, de deal şi podiş.

56. In zona montană: Măsurile de îmbunătăţire a funcţionalităţii landşaftului sunt de două feluri: preventive şi curative:

Măsurile preventive vizează în primul rînd instalarea vegetaţiei forestiere pe terenurile cu folosinţă agricolă, în microzonele cu potenţial ridicat la eroziune (pîraie, versanţi cu pantă mai mare de 35⁰, soluri superficiale, scheletice etc.), pe reţeaua cadastrală etc.

Vegetaţia lemnoasă va fi instalată sub formă de:

- cordoane de arbuşti sau arbori,

- cordoane complexe de arbori şi arbuşti,

- perdele forestiere,

- şiruri de arbori.

Metodele curative se aplică pe terenurile afectate de diferite fenomene de degradare, cum ar fi: eroziunea, alunecările de teren, înmlăştinarea, reactivarea unor grohotişuri despădurite accidental (doborîturi de vînt, incendii, defrişări etc.). O atenţie deosebită se va acorda terenurilor despădurite din zona jnepenişurilor unde pot apare fenomene foarte grave de deteriorare a condiţiilor staţionale.

57. In zona de deal: Utilizarea vegetaţiei forestiere în zona de deal şi podiş se va face, ca şi în zona montană, în două moduri:

- preventiv în scopul evitării proceselor de degradare şi,

- curativ, în scopul reconstrucţiei ecologice a suprafeţelor deteriorate.

Acţiunea preventivă de utilizare a vegetaţiei forestiere trebuie să ţină cont de existenţa proprietăţii private asupra pămîntului precum şi de riscul potenţial ridicat al unor terenuri la acţiunea distructivă a proceselor de morfodinamică (eroziune, alunecări etc.).

58. Reţeaua cadastrală trebuie să rămînă osatura de bază pe care să se dezvolte formaţiunile vegetale lemnoase, sub formă de:

- cordoane de arbuşti;

- şiruri de arbori;

- perdele forestiere.

59. Microrelieful trebuie utilizat cu aceeaşi intensitate ca şi reţeaua cadastrală; este vorba în primul rînd de porţiunile de teren cu panta foarte mare (peste 30-35⁰), şanţuri, ogaşe etc.

60. In zona de cîmpie: Ca principii de bază ce trebuie avute în vedere în această problemă sunt:

- arbuştilor li se va acorda o atenţie la fel de mare ca şi arborilor;

- nici o linie cadastrală nu va fi lipsită de vegetaţie lemnoasă;

- urmărirea evoluţiei şi a stării vegetaţiei lemnoase din zona de cîmpie se va face la intervale de 2-3 ani cu ajutorul imaginilor aeriene;

- promovarea vegetaţiei lemnoase are la bază ideea refacerii şi conservării biodiversităţii, a condiţiilor de mediu.

Ca linie generală în zona de cîmpie se va da întîietate tipului de peisaj bocage (hai), frecvent răspîndit în ţările din vest sub formă de cordoane vegetale de arbori şi arbuşti. Acolo unde este posibil se vor instala perdele forestiere.

V RESURSELE DE APĂ, scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului; tasarea şi distrugerea stucturii solului

5.1 Apele de suprafaţă şi apele subterane; gospodărirea resursele de apă

Apa nepoluată este vitală pentru supravieţuirea umană şi pentru integritatea ecosistemelor naturale, deci de aceea este critic ca resursele de apă să fie gestionate înţelept.

Gestionarea resurselor de apă este un proces complex de luare de decizii.

Această cerinta este departe de a fi realizata şi de aceea trebuiesc stabilite politici clar definite bazate pe o cunoaştere a resurselor existente şi a cererii asupra lor. Aceste cerinţe sunt pentru producţia de hrană, nevoi casnice, activităţi industriale, generarea de hidroenergie şi întreţinerea ecosistemelor. Cerinţele sunt în continuă creştere întâmpinând nevoile de creştere a populaţiei şi a standardelor de viaţă. In figura 5.1 este prezentat consumul global de apă pe sectoare de activitate, 1900-2000.

Figura 5.1. Consumul globală de apă pe sectoare de activitate (1900-2000).

Resursele de apă dulce ale României sunt generate de apa râurilor, lacurilor naturale nesărate şi de apele subterane, cea mai mare pondere având-o apa râurilor.

Potenţialul hidrologic al cursurilor de apă este de circa 40 miliarde mc ceea ce înseamnă o resursă medie de circa 1700 mc/an locuitor.

Fluviul Dunărea cu o lungime de 2857 km, din care 1075 km (37,7%) pe teritoriul tării noastre are un potenţial hidrologic la intrarea în ţară 170 miliarde mc.

61. Obiectivul general al gospodăririi apelor este asigurarea unui standard ridicat de viată din punct de vedere al apelor pentru toţi cetăţenii. Aceasta se realizează prin:

Asigurarea alimentării continue cu apă a folosinţelor şi în special al populaţiei;
Îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă;
Reabilitarea ecologică a râurilor;
Reducerea riscului producerii unor inundaţii:

- Realizarea unor lacuri de acumulare, poldere şi lucrări de îndiguire, regularizarea cursurilor de apă corelat cu conservarea zonelor umede;

- Amenajarea torenţilor, împăduriri şi perdele de protecţie;

- Realizarea unor lucrări de CES şi de desecare;

- Creşterea responsabilităţii civice privind ecologizarea cursurilor de apă.

Armonizarea legislaţiei în domeniul apelor cu prevederile directivelor europene – 16 Directive europene + Directiva Cadru prin reactualizarea Legii apelor 107/1996.

Amenajarea râurilor presupune realizarea unor reţele ecologice care asigură:

Apărarea de inundaţii a localităţilor şi terenurilor agricole prin îndiguiri pe sectoare scurte de râu;
Conservarea biodiversităţii biologice prin păstrarea unor zone umede.

62. In regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificări cantitative şi calitative, ca urmare a executării unor lucrări hidroameliorative şi hidrotehnice, inclusiv captări, precum şi datorită poluării, cu deosebire în cazul apelor freatice. Funcţie de factorii care produc poluarea apelor subterane s-au constatat următoarele categorii de poluare: cu produse rezultate din procesele industriale, cu produse chimice utilizate în agricultură, cu produse menajere şi produse rezultate din zootehnie.

După poluarea cu produse petroliere şi compuşi fenolici ai acviferului freatic, urmează în ordine gravităţii, poluarea cu produse utilizate pentru fertilizare şi combaterea dăunătorilor în agricultură (compuşi azotici – NH₄, NO₂ şi NO₃, fosfaţi, pesticide, etc.) fie în zona marilor producători de altfel de substanţe, fie în câmp prin administrarea, de obicei incorectă a acestor substanţe.

Resursele acvifere freatice, în special, prezintă un risc ridicat la poluare, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt. Din acest motiv ele nu mai pot constitui surse de alimentare cu apă pentru populaţie, agricultură, etc. fără a se găsi şi aplica noi tehnologii de tratare a apei precum şi respectarea normelor impuse de Directiva Cadru a EU (art. 3 – Directiva 2000/60/EC, 23 octombrie 2000).

5.2 Scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului

63. Unii factori, deosebit de activi în poluarea apelor, sunt legaţi de extinderea îngrijorătoare a degradării solului, mai ales a eroziunii. Eroziunea este un proces geologic complex prin care particulele de sol sunt dislocate şi îndepărtate sub acţiunea apei şi a vântului ajungând în mare parte în resursele de apă de suprafaţă. La aceste cauze se adaugă şi activităţile umane, prin practicarea unei agriculturi intensive şi prin gestionarea defectoasă a terenurilor agricole.

Este foarte important de reţinut că pe măsură ce creşte nivelul de degradare a terenului agricol, fertilitatea solului se micşorează în aceeaşi măsură, influenţând negativ nivelul recoltelor. Intensitatea eroziunii de suprafaţă (spălarea particulelor de sol prin şiroire difuză), este în funcţie de viteza de scurgere, care la rândul ei depinde de mărimea şi lungimea pantei. Pe terenurile agricole situate în pantă procesul este accelerat prin efectuarea lucrărilor agricole pe direcţia pantei.

5.3 Tasarea şi distrugerea structurii solului

Tasarea (compactarea) solului este un proces în urma căruia densitatea aparentă a acestuia creşte peste valori normale, concomitent cu scăderea porozităţii totale sub valori normale.

64. Tasarea are efecte negative multiple, printre care se pot menţiona:

- scăderea permeabilităţii şi a capacităţii de reţinere a apei;

- înrăutăţirea regimului aerohidric;

- creşterea rezistenţei la penetrare şi inhibarea creşterii sistemului radicular;

- creşterea rezistenţei la arat;

- înrăutăţirea structurii solului;

- calitate necorespunzătoare a arăturilor şi a pregătirii patului germinativ.

Ca urmare a acestor efecte, capacitatea de producţie a solului scade puternic (până la 50 % din capacitatea solului necompactat.

Structura solului este o caracteristică distinctivă specifică solului, extrem de complexă, de care depinde fertilitarea solului.

Pedologic este definită de modul de asociere a particulelor elementare în elemente (agregate) structurale, de formă, mărime şi grad de dezvoltare diferite.

Agronomic este definită de ansamblul însuşirilor fizice care caracterizează capacitatea de reţinere-cedare a apei, de pătrundere şi mişcare a apei în profilul de sol, de starea de aşezare şi stabilitatea hidrică şi mecanică şi de regimurile fizice aferente (hidric, de aeraţie, termic).

Geneza structurii solului include un ansamblu de procese fizice, chimice şi biologice de o deosebită complexitate, un rol activ în formarea structurii avându-l materia organică, hidroxizii de fier şi de aluminiu, argila şi carbonatul de calciu.

65. La degradarea structurii solului contribuie două grupe de cauze principale :

modificarea chimismului solului prin scăderea conţinutului de humus, şi, în unele situaţii, prin alcalizarea sau acidifierea solului ca urmare a fertilizării neechilibrate sau a irigării cu apă de calitate necorespunzătoare.
acţiunile directe de distrugere a elementelor structurale, printre care prăfuirea solului ca urmare a lucrării excesive sau la umiditate necorespunzătoare, compactarea datorită traficului exagerat, mai ales când este efectuat pe sol umed, formarea crustei sub acţiunea picăturilor de ploaie sau a aspersiunii, etc.

5.4 Principii şi recomandări ale codului

66. La implementarea strategiilor de gestiune a folosirii şi cerinţelor de apă, standardele tehnice, metodologiile şi instrucţiunile vor fi considerate ca instrumente folositoare la toate nivelele:

Analize mult mai detaliate, inclusiv metode pentru rezerve temporale şi cerinţe în sub-bazine;
Investigaţii asupra interacţiunilor pe termen lung între scurgere, strategiile de irigaţii, cerinţele de apa şi rezervele disponibile;
Promovarea profesionalismului prin afilierea la instituţii si asociatii profesionale;
Recunoaşterea standardelor internaţionale atunci când se dezvoltă standardele naţionale;
Dispozitive pentru regularizarea şi măsurarea nevoilor şi consumurilor de apă;
Structuri mult mai eficiente pentru creşterea randamentului utilizării apei;
Promovarea unor tehnici de irigare mult mai eficiente;
Metodologii perfecţionate pentru estimarea cerinţelor de apă necesare pentru agricultură;
Promovarea manualelor (instrucţiunilor) de proiectare şi de întreţinere a lucrărilor de irigaţii şi construcţie.

Gestiunea informaţiei este una din cele mai importante probleme ale folosinţei şi cerinţei de apă şi în special pentru planificarea integrată a resurselor de apă, întrucât risipa de apă şi ineficienţa sunt subliniate de un menegement bun al informaţiei. Un sistem bun de management al informaţiei este un instrument nepreţuit, susţinut succint de maxima “a măsura înseamnă a cunoaşte” şi poate fi folosit pentru susţinerea MCA (Managementul Cerinţei de Apă).

67. Cele mai importante eforturi de gestiune a cerinţei de apă, este ştiut că se depun în situaţii de criză, cum ar fi în perioadele de secetă, atunci când consumatorii pot simţi importanţa efectivă a gestiunii resurselor de apă.

68. Câteva din principalele instrumente disponibile ale managementului informaţiei care includ baze de date, modele computerizate cunoscute şi strategii generale sunt:

Cunoaşterea volumelor resurselor de apa disponibile - în special înţelegerea alimentării apelor subterane – nivelul de folosire a resurselor este de obicei necunoscut;
Baze de date pentru susţinerea politicilor MCA;
Înţelegerea efectelor demografice, rata exodului rural şi capacitatea de a plăti pentru rezervele din ce în ce mai mari de apa;
Estimarea folosinţei de apă sectoriale prezentă şi viitoare, şi apoi folosirea estimărilor pentru realocarea apei acolo unde este o insuficienţă prognozată;
Evaluarea calităţii apei folosite la irigaţii (ex. salinitatea) în diferite anotimpuri şi efectele acesteia asupra productivităţii recoltei;
Date privind cantităţile de apă actuale extrase de agricultori din râuri pentru lucrările proprii de stocare;
Documentaţii ale studiilor de caz ale cerinţei de apă;
Prognoza cerinţei de apă;
Sisteme informaţionale referitoare la schemele de apă şi canalizare;

69. Protecţia solului împotriva eroziunii se poate realiza prin culturi agricole şi prin tehnologii agriculturale specifice:

Cunoasterea plantelor cultivate, în funcţie de nivelul de protecţie pe care-l oferă solului ; ele sunt clasificate în urmatoarele categorii:

a) foarte bune protectoare - gramineele (speciile de lolium şi dactylis) şi leguminoasele perene (lucerna, trifoi, ghizdei);

b) bune protectoare - cereale păioase (grâu, orz, ovaz, mei, iarba de Sudan etc.);

c) mediu protectoare - leguminoase anuale (mazare, măzăriche, soia, lupin, fasole etc.);

d) slab protectoare - culturi prăşitoare (porumb, floarea soarelui, cartofi, sfeclă de zahăr, dovlecei, viţă de vie etc.);

Pe terenurile cu pante de peste 10% se aplică sistemul de culturi în fâşii cu benzi înierbate, a căror lăţime variază în funcţie de pantă:

a) pantă de 5%-10% - lăţimea fâşiei de 60-150 m;

b) pantă de 10%-15% - lăţimea fâşiei de 30-60 m;

c) pantă de 15%-20% - lăţimea fâşiei de 20-30 m;

d) pantă de peste 25% - lăţimea fâşiei de 20 m.

În zone secetoase, cu pante de peste 15%, lungi şi uniforme şi cu soluri cu o textură medie se execută valuri de pământ la diferite distanţe, iar pe pante de peste 20% se execută agroterase.

Pentru ameliorarea calităţii solului şi refacerea stratului de humus, se va aduce un aport de îngrăşăminte organice, resturi vegetale, îngrăşăminte verzi. Şi în acest caz, practicarea culturilor ascunse este foarte utilă.

Pe solurile supuse eroziunii şi pe cele vulnerabile se va evita dezmiriştirea cu grape cu discuri şi cu maşini de frezat solul.

Pe terenurile situate în pantă, atunci când nu este posibilă înierbarea permanentă, se poate practică cultura în fâşii alternate de plante bune şi foarte bune protectoare cu benzi înierbate, pe lungimea curbelor de nivel. Terenul va fi protejat prin valuri de pământ, agroterase, banchete netede sau garduri de nuiele.

Terenurile agricole supuse eroziunii eoliene vor fi protejate de perdele forestiere şi garduri vii, în scopul limitării transportului particulelor de sol şi a depunerii acestora ca sedimente în ape.

O practică extrem de dăunătoare o constituie tăierea pădurilor şi defrişarile precum şi ararea păşunilor permanente şi a fâneţelor. Inevitabil, aceste terenuri vor pierde azotul din sol şi se vor degrada rapid.

70. Pentru prevenirea tasării solului este necesar să se adapteze sistemul de agricultură, agrotehnica şi tehnologiile de mecanizare astfel încât să fie reduse la minim efecte negative prezentate la subparagraful 5.3. În acest sens se recomandă:

- rotaţii de lungă durată cu culturi amelioratoare;

- fertilizare raţională şi măsuri de pozitivare a bilanţului humusului;

- efectuarea lucrărilor solului la o umiditate optimă;

- eliminarea traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate;

- folosirea unei sisteme de maşini care să limiteze presiunea pe sol prin folosirea pneurilor cu presiune scăzută, a şenilelor sau pe alte căi.

71. Pentru prevenirea degradării structurii solului se recomandă:

- executarea lucrărilor solului şi a traficului pe teren în condiţii de limitare la strictul necesar a numărului de lucrări şi a masei utilajului şi numai la o umiditate corespunzătoare a solului;

- utilizarea plugurilor specializate : pluguri cu lăţime de lucru variabilă, pluguri oscilante, pluguri cu brazda in trepte ;

- utilizarea semănatorilor specializate, pentru insămânţare şi aplicare a îngrăşămintelor direct în mirişte ;

- separarea drumurilor de acces de suprafata cultivată ;

- combaterea mecanica a buruienilor, pe cât este posibil ;

- efectuarea lucrărilor solului la viteze mici de înaintare ;

- menţinerea în limite optime a reacţiei solului şi a compoziţiei cationilor schimbabli;

- folosirea la irigaţie a unei ape de bună calitate;

- structură de culturi variată, cu rotaţii de lungă durată, în care să fie incluse şi culturi amelioratoare;

- favorizarea activităţii mezofaunei (râmelor);

- evitarea irigaţiei prin aspersiune cu aspersoare gigant, cu intensitate excesivă şi inlocuirea acesteia cu irigaţia localizată;

- mărirea suprafeţei de contact a roţii cu solul prin utilizarea pneurilor cu presiune mică, utilizarea pneurilor cu lăţime mare şi a roţilor duble.

72. Distrugerea chimica a texturii solului, provocata prin utilizarea practicii gresite de compensare a fertilitatii slabite sau redusa a solului cu cantitati din ce in ce mai mari de îngrăşăminte, poate fi combatuta daca se adopta urmatoarele bune practici:

- punerea respectivelor terenuri in stare de ţelina verde pe o perioadă determinată;

- transformarea terenurilor afectate in terenuri înierbate permanent (păşuni, fâneţe, etc.), în special a celor situate pe pante abrupte şi cu o configuraţie concavă;

- înfiinţarea culturilor de toamnă- iarnă;

- rotaţia culturilor;

- practicarea culturilor ascunse;

72. O importanta aparte în prevenirea degradării solului o are modul corect în care se efectuează aratul. Astfel la executarea arăturii se vor respecta anumite reguli:

- arătura va fi uniformă pe adâncime, fără a se cunoaşte trecerea de la o brazdă la alta şi se realizează cand solul este suficient de umed, astfel ca brazda, indiferent de textura solului, să se reverse în urma plugului;

- direcţia arăturii se va alterna în fiecare an;

- arăturile normale se efectuează vara şi toamna pentru însămânţări de toamană sau primavara;

- arăturile adânci se fac toamna pe solurile grele;

- subsolajul este o lucrare specifică solurilor acide, sau unde stratul arabil este subţire şi este nevoie de adâncirea lui, fără întoarcerea brazdei. In plus, este utilizat la distrugerea hardpanului (talpa brazdei), care se formeaza în cazurile când nu se face o variaţie a adâncimii de la o aratură la alta, in scopul evitării formării acestuia;

- arăturile de desfundare se fac înaintea plăntarii viţei de vie sau în pepinierele pomicole.

73. La efectuarea araturii se vor adopta urmatoarele bune practici agricole:

- nu se efectueaza aratul dupa recoltare, daca sunt prezente ploi puternice si furtuni. Chiar daca se mai intarzie aceasta lucrare, pamantul trebuie mentinut acoperit fie cu paie sau resturi vegetale, fie prin mentinerea culturii ascunse, acolo unde s- a utilizat aceasta tehnica;

- pentru reducerea mineralizarii nitratilor prezenti in sol, este recomndat sa se adopte tehnologia semanarii direct in miriste. De asemenea se vor evita pe cat posibil araturile adanci, vitezele marite de lucru si aerarea solului prin scarificare;

- pe terenurile in panta araturile trebuie sa urmareasca strict curbele de nivel, iar atunci cand nu este posibil, cu o usoara inclinatie si pe distante scurte;

- araturile vor urmarii configuratia terenului si se va tine seama ca acestea sa fie paralele cu santurile si canalele existente, mentinandu- se o banda nearata in apropierea acestora;

- cu toate ca araturile de vara au un rol important in sporirea productiei, in zonele cu precipitatii abundente (peste 650 mm anual) si bine distribuite, ca si pe suprafetele irigate, este bine ca in terenul proaspat arat sa se insamanteze o cultura acoperitoare sau cu rol de îngrăşământ verde, care in toamna fie ca se va recolta, fie se va marunti si incorpor in sol; aceasta cultura va prelua nitratii din sol transformandu-i in biomasa vegetala usor mineralizabila, in care azotul prezent va fi ferit de levigare, iar in primavara, cand temperatura solului va atinge 10⁰C, prin demineralizare treptata, va fi usor asimilabil plantelor de cultura.

74. In scopul prevenirii si combaterii eroziunii solului pe terenurile arabile inclinate, se recomanda urmatoarele lucrari si practici:

- executarea lucrarilor si semanatul culturilor prasitoare pe curbele de nivel;

- folosirea gunoiului de grajd bine fermentat si a îngrăşămintelor verzi;

- practicarea pe curbele de nivel de culturi pe fasii cu latimi in functie de panta;

- practicarea de culturi in fasii, intercalate cu benzi inierbate permanent, orientate pe curbele denivel sau cu o abatere de 3 - 5%;

- practicarea de asolamente speciale cu plante protectoare de eroziune;

- infiintarea plantatiilor antierozionale sub forma de perdele de 10 - 15 m latime, orientate pe curbele de nivel, la pante de 20 - 25%;

- efectuarea lucrarilor adecvate de imbunatatiri funciare.

75. In scopul prevenirii si combaterii eroziunii solului in plantatiile viticole, se recomanda:

- orientarea randurilor de vie pe curbele de nivel si executarea lucrarilor agrotehnice de intretinere in acelasi sens;

- executarea de biloane de pamant pentru retinerea apei pe versanti cu panta lina si uniforma;

- executarea de biloane inclinate pentru dispersarea si evacuarea apei;

- realizarea benzilor inierbate pe versanti cu pante uniforme;

- realizarea de canale de coasta de nivel sau inclinate, cu debusee naturale sau artificiale de evacuare a apelor, in functie de panta si tipul solului;

- infiintarea unor benzi de arbusti fructiferi pe panta din amonte a drumurilor orientate pe curbele de nivel;

- relizarea, din desfundarea terenului pe pante de peste 25%, de terase cu platforma orizontala, consolidate prin inierbare sau cu brazde de iarba;

- relizarea de terase cu platforma orizontala sau inclinata, cu taluze consolidate cu ziduri de piatra.

76. In scopul prevenirii si combaterii eroziunii solului in plantatiile de pomi, se recomanda:

- orientarea randurilor de pomi pe curbele de nivel si executarea araturilor in aceasta directie;

- in plantatii tinere, in zonele umede si acolo unde exista soluri mai fertile, se vor intercala intre randurile de pomi culturi de plante bune si foarte bune protectoare;

- realizarea de benzi inierbate pe versantii cu pante uniforme, la distante diferite, in functie de panta;

- inierbarea intregii suprafete, cu executarea lucrarilor solului numai in jururl pomilor;

- realizarea canalelor de coasta pentru evacuarea apelor, de la pante de peste 10%, in regiunile umede;

- executarea manual sau mecanic de terase continue cu platforma orizontala;

- in cazul terenurilor framantate cu soluri grele si pante de peste 15%, precum si cele usoare sau mijlocii si inclinate, se vor realiza terase individuale orizontale.

VI ÎNGRĂŞĂMINTELE, SURSE POTENŢIALE DE POLUARE A APEI ŞI SOLULUI

Îngrăşămintele sunt amestecuri de substanţe simple şi/sau compuse, de natură organică sau minerală, care se aplică sub formă lichidă, semifluidă sau solidă în sol, la suprafaţă, sau foliar în scopul sporirii fertilităţii solului şi a producţiei vegetale.

Din punct de vedere al originii, îngrăşămintele sunt chimice (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente etc.), respectiv produse industriale anorganice (minerale) şi organice (ex. urea şi derivaţii ei), organice naturale (care provin din sectorul zootehnic), organice vegetale (care provin de la plante verzi: lupin, mazariche, latir, sulfina etc.; şi plante uscate), bacteriene (nitragin, azotobacterin, fosfobacterin etc.).

77. Dacă îngrăşămintele nu sunt folosite corespunzător, ţinînd cont de însuşirile solului, gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive, necesarul de nutrienţi al plantelor şi recoltele prognozate, pot deveni surse importante de poluare a mediului înconjurător şi în special a mediului acvatic.

78. In ceea ce priveşte poluarea cu nitraţi a apelor este necsar de la bun inceput să se delimiteze patru surse principale de poluare :

q nitraţi proveniţi din mineralizarea deşeurilor şi dejecţiilor menajere ;

q nitraţi proveniţi din fermentarea nedirijată sau prost dirijată a deţeurilor şi apelor uzate provenite din sectorul zootehnic ;

q nitraţi proveniţi din îngrăşăminte chimice ;

q nitraţi proveniţi din mineralizarea humusului.

Ordinea in care au fost date aceste clase de poluanţi reflectă ponderea acestora ca poluatori.

6.1 Îngrăşăminte minerale sau chimice

79. Îngrăşămintele minerale au o concentraţie mare în nutrienţi şi posibilităţi multiple de combinare. Se pot produce sub diferite forme, sunt manipulate cu uşurinţă iar administrarea lor se face mecanizat, cu mare precizie. Se recomandă numai folosirea îngrăşămintelor omologate în România (anexa 9).

80. Îngrăşămintele minerale, în special cele cu azot, fiind solubile, au calitatea de a putea asigura aproape în totalitate nutrienţii necesari plantelor şi într-o formă care să permită plantelor absorbţia lor directă. Aceste avantaje favorizează utilizarea lor cu preferinţă în detrimentul îngrăşămintelor organice, a căror manipulare şi administrare este mai dificilă şi mai costisitoare. Un alt avantaj important al îngrăşămintelor minerale este acela că permit asocierea lor cu îngrăşăminte organice sau îngrăşăminte verzi.

81. Disiparea nutrienţilor aplicaţi în sol în alte compartimente ale mediului (în mod special în mediul acvatic) depinde de solubilitatea fiecărui tip de îngrăşământ utilizat. Astfel, în marea lor majoritate, îngrăşămintele chimice cu azot sunt solubile aproape în totalitate în apa din sol, ceea ce creează posibilitatea pierderilor de nitraţi în anumite circumstanţe şi concentrarea lor în timp în apele subterane şi de suprafaţa.

82. Fosfaţii prezintă solubilitate mult mai redusă, acumulându-se în fracţiunea minerală coloidală a solului în care sunt reversibil adsorbiţi. Cantitatea de fosfaţi solubilizată de către apa din sol este în mare parte absorbită de către rădăcinile plantelor, cantitatea antrenată prin mişcarea apei în straturile mai profunde ale solului este foarte redusă.

83. Cunoscând aceste particularităţi se poate aprecia că:

riscul de poluare a apelor subterane cu fosfaţi este foarte limitat, cu excepţia situaţiei în care îngrăşămintele de acest tip sunt utilizate necorespunzător pe soluri nisipoase, foarte permeabile, care permit trecerea particulelor de îngrăşăminte fără să le adsoarbă;

riscul de poluare a apelor de suprafaţă cu fosfaţi este ridicat, putând fi asociat cu procesele erozionale de scurgere care provoacă transportul şi acumularea particulelor de sol încărcate cu fosfaţi în apele de suprafaţă.

riscul de poluare cu nitraţi este mare datorită solubilităţii lor ridicate în apa din sol şi uşurinţei cu care sunt transportaţi în adâncime în apele de percolare;

84. Utilizând un bilanţ simplificat, se poate realiza adaptarea administrării în câmp a îngrăşămintelor, atât la cerinţele culturilor agricole în diferite faze de vegetaţie (ce necesită cantităţi şi tipuri diferite de nutrienţi care să fie prezente în sol la momentul potrivit), cât şi la condiţiile meteorologice, care au influenţă decisivă asupra nitrificării amoniului şi a solubilizării nitraţilor.

85. Administrarea fracţionată a îngrăşămintelor permite o mai bună combinare între elementele minerale şi cele organice, şi o compensare a creşterii costurilor de aplicare prin utilizarea unor cantităţi minim necesare.

O cerinţă a bunelor practici agricole este ca fiecare producător agricol să aplice recomandările privind modul de utilizare a diferitelor tipuri de îngrăşăminte chimice sau organice şi să cunoască foarte bine condiţiile de aplicare ale acestora. Aceste cunoştinţe, alături de evaluarea corectă a cantităţilor de nitraţi din sol permite producătorului agricol să optimizeze raportul între costurile suportate pentru îngrăşăminte şi valoarea producţiei obţinute, în condiţii de protecţie a mediului.

6.2 Îngrăşăminte organice

Producţia animalieră se dezvoltă în gospodării individuale şi în mari ferme de producţie concentrate în zone tradiţionale de creştere a animalelor. O consecinţă importantă constă în acumularea în cantităţi mari a materialelor organice reziduale de consistenţa solidă, lichidă şi semilichidă. În mod normal aceste reziduuri, cu valoare de îngrăşăminte organice, sunt utilizante la fertilizarea terenurilor agricole din apropiere.

86. Atunci când numărul animalelor este mult mai mare decât cel optim pentru suprafaţa agricolă a fermei, cantitatea dejecţiilor depăşeşte necesarul posibil de utilizat ca îngrăşământ organic, astfel că acestea devin deşeuri care trebuie stocate şi apoi eliminate. În acest scop este necesar să fie luate anumite măsuri complementare direct la sursă, având caracter tehnologic, în funcţie de raportul dintre producţia vegetală şi cea animalieră.

87. Încărcarea resurselor de apă cu nutrienţi proveniţi din deversările dejecţiilor de la fermele de animale este o consecinţă negativă, atât a neglijenţei şi exploatării unor utilaje tehnologice şi bazine de stocare defecte, cât şi a nerespectării legislaţiei în vigoare privind apa şi protecţia mediului.

Figura 6.1 - Metabolismul anual al nutrienţilor pentru o vacă care produce 5000 l de lapte anual

88. Administrarea dejecţiilor semilichide şi lichide pe terenuri cu pantă accentuată, pe terenuri slab drenate, îngheţate, pe terenuri situate în apropierea cursurilor de apă sau prin aplicarea unor cantităţi excesive şi alegerea greşită a momentului administrării sunt practici agricole trebuie evitate.

89. Este importantă valoarea ridicată de fertilizare a gunoiului de grajd şi a dejecţiilor pe unitatea de volum. Dacă acestea sunt bogate în nutrienţi, atunci pentru producătorii agricoli devine rentabilă stocarea şi utilizarea lor în locul îngrăşămintelor minerale, care sunt mai puţin accesibile din cauza preţurilor ridicate. Acest îngrăşământ organic este ieftin şi la îndemâna fiecărui producător agricol şi, în plus, poate fi completat cu îngrăşăminte chimice pentru a realiza necesarul optim de nutrienţi pentru culturile agricole.

90. Dejecţiile de porc sau de pasăre în special, pot fi procesate şi transformate în substanţă concentrată, ce poate fi valorificată prin comercializare ca îngrăşământ, rezolvând astfel şi problema deşeurilor în exces.

91. Dezvoltarea şi concentrarea sectorului zootehnic în unele zone a dus la deteriorarea calităţii apelor din multiple cauze, cum ar fi:

· densitate mare a animalelor în raport cu suprafaţa agricolă aferentă sectorului zootehnic;

· concentrare şi amplasare necorespunzătoare a fermelor în apropierea apelor de suprafaţă, ori pe terenuri cu apă freatică de suprafaţă, ori pe terenuri în pantă;

· mod defectuos de stocare şi scurgere a efluenţilor;

· contaminare a solului şi apei cu nitraţi şi metale grele;

· desfăşurare a unor practici greşite de către crescătorii de animale prin utilizarea în exces a dejecţiilor acumulate în fermele zootehnice.

92. Trebuie să se cunoască faptul ca orice îngrăşământ cu azot sub formă organică este mineralizat, rezultând în final forme de azot nitric şi amoniacal. Principalul factor de evoluţie spre forme minerale de azot îl constituie raportul C/N, respectiv raportul existent între cantităţile de carbon şi azot din îngrăşământ. El poate fi mai mult sau mai puţin ridicat şi condiţionează viteza de mineralizare. Trecerea de la forma organică la cea minerală (amoniacală sau nitrică) este în funcţie de valoarea raportului C/N.

93. Îngrăşămintele organice cu un raport C/N scăzut (<15), cum sunt dejecţiile fără aşternut de paie, evoluează rapid (de exemplu: nitrificarea gunoiului de porc are loc în trei până la cinci săptămâni), în timp ce îngrăşămintele cu raport C/N ridicat (>30), cum sunt dejecţiile cu aşternut de paie, sunt mineralizate mai lent, în funcţie de tipul substanţelor hidrocarbonatate, care pot fi mai mult sau mai puţin degradabile, şi de natura dejecţiilor.

6.3 Principii generale de fertilizare raţională

94. În acord cu necesităţile şi exigenţele impuse pentru protecţia calităţii apei, fertilizarea trebuie efectuată în regim controlat, în aşa fel încât să se asigure, pe cât posibil, utilizarea optimă de către plantele cultivate a nutrienţilor deja existenţi în sol şi a celor proveniţi din îngrăşămintele minerale şi organice aplicate.

95. Este considerată ca o bună practică agricolă adaptarea fertilizării şi a momentului efectuării acesteia la tipul culturii agricole şi la însuşirile solului. Evaluarea necesarului de nutrienţi se face în funcţie de oferta de nutrienţi a solului, de condiţiile climatice locale precum şi de cantitatea şi calitatea producţiei prognozate (Anexa 7).

96. Fertilizarea raţională cu îngrăşăminte minerale şi organice trebuie să fie condusă în acord cu următoarele principii:

- Pentru ca o cultură să producă la un nivel cantitativ şi calitativ corespunzător potenţialului ei, în condiţii favorabile de mediu, trebuie să aibă la dispoziţie, pe toată perioada de vegetaţie, o serie de nutrienţi minerali (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, mangan, cupru, zinc, bor, molibden şi clor), în cantităţi şi proporţii adecvate;

- Cerinţele cantitative de nutrienţi minerali variază cu natura culturii, rezerva din sol şi recolta scontată;

- Solul este principala sursă de apă şi de nutrienţi pentru plante;

- Capacitatea solului de a furniza nutrienţii necesari plantelor variază în funcţie de tipul de sol, respectiv de nivelul lui de fertilitate;

- Nivelul de fertilitate al unui sol se poate degrada dacă tehnologiile de cultură sunt incorecte sau, din contră, poate creşte dacă este cultivat într-o manieră care ameliorează însuşirile lui chimice, fizice şi biologice;

- Un sol cu fertilitate şi productivitate naturală bună se poate deprecia prin sărăcirea în unul sau mai mulţi nutrienţi sau prin degradarea unor proprietăţi sau poate fi distrus în totalitate prin fenomene de eroziune; un sol cu fertilitate naturală scăzută poate deveni productiv prin corectarea factorilor limitativi care împiedică creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor (aciditatea, excesul sau deficitul de nutrienţi, ş.a.);

- Numai o agricultură de înaltă tehnică, care conservă şi ameliorează fertilitatea solului şi potenţialul său productiv este capabilă să asigure sustenabilitatea sistemelor de cultură şi să protejeze calitatea mediului ambiental.

- Conservarea şi ameliorarea fertilităţii unui sol şi crearea unor condiţii adecvate de nutriţie minerală se realizază mai bine printr-o fertilizare raţională, într-un sistem de rotaţie a culturilor.

97. O fertilizare raţională trebuie să asigure un compromis acceptabil între imperativul obţinerii unor randamente economice mai bune ale producţiei vegetale şi cel de protecţie a calităţii mediului, respectiv de protecţie a apelor de suprafaţă şi a apelor subterane contra poluării cu nutrienţi minerali din îngrăşămintele aplicate.

98. O practică de fertilizare raţională presupune procurarea unor informaţii tehnico-ştiinţifice care să permită un răspuns pertinent la următoarele întrebări:

· ce fel de nutrienţi trebuie aplicaţi în sol şi/sau la o anumită cultură?

· care sunt cantităţile adecvate din aceşti nutrienţi?

· ce tip de îngrăşăminte este indicat a fi utilizat ţinând cont de condiţiile de sol, de climă şi particularităţile culturii?

· care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare?

· care sunt tehnicile de aplicare pentru a obţine o eficacitate mărită în asigurarea culturii cu nutrienţii necesari?

99. Deoarece in marea lor majoritate fermierii nu dispun de aceste informaţii, sunt sfătuiţi să apeleze la organisme tehnice de specialitate ale MAAP (Oficiile Judeţene de Pedologie şi Agrochimie - anexa 8) care formulează recomandări de fertilizare pe baza unor analize de probe reprezentative de sol şi material vegetal, în corelaţie cu habitatul şi necesităţile nutritive ale culturii, ţinând, de asemenea, cont de însuşirile fizice şi chimice ale îngrăşămintelor, de comportamentul lor în sol, de condiţiile climatice şi de alţi factori.

100. Este necesar să se întocmească un plan de fertilizare la nivelul fiecărei exploataţii agricole mai mari de 10 ha, care trebuie să ia în primul rând în considerare folosirea tuturor produselor şi subproduselor cu valoare fertilizantă de natură organică existente în fermă cu sunt: gunoiul de grajd, tulbureala, nămol de porcine, subproduse vegetale etc., şi apoi, în completare, fertilizanţi procuraţi din exterior, respectiv îngrăşăminte chimice, îngrăşăminte organice sau îngrăşăminte organominerale.

101. Azotul este prin excelenţă un nutrient specific plantelor şi în consecinţă se regăseşte în cantităţi diferite în îngrăşămintele organice naturale, în special sub formă de proteine provenite din dejecţiile animalelor. Datorită particularităţilor lui de comportare geochimică, este greu de gestionat atât în monocultură cât şi în asolamente. De asemenea, este greu de determinat cu suficientă precizie cantitatea de azot necesară pentru o anumită cultură de-a-lungul perioadei de vegetaţie activă, respectiv de calculat doza de îngrăşământ cu azot de aplicat pentru fertilizare.

102. O serie de transformări pe care le suportă îngrăşămintele organice pe un sol normal conduce la formarea de nitraţi complet solubili, care nu sunt reţinuţi de complexul adsorbtiv al solului şi care în consecinţă sunt uşor deplasaţi cu scurgerile de suprafaţă sau cu apa de inflitraţie, nefiind astfel valorificaţi în producţia vegetală şi în plus contribuind la poluarea apelor de suprafaţă şi a celor subterane. Aceeaşi comportare o au în sol nitraţii proveniţi din îngrăşăminte minerale solubile.

103. Datorită specificităţii comportamentului azotului în sol, se impune ca fertilizarea cu acest nutrient şi, de asemenea, tehnicile de cultură care influenţează dinamica acestuia în sol să fie conduse într-o manieră care să limiteze la maximum pierderile cu apa, diminuând astfel riscul de contaminare cu nitraţi a apelor freatice şi a apelor de suprafaţă.

104. Poluarea cu îngrăşăminte este provocată de o proastă gestionare a solului, care în România este caracterizată prin:

sporirea ponderii terenurilor arabile în defavoarea terenurilor cu vegetaţie perenă (păşuni, fâneţe, pajisti etc.);
folosirea insuficientă a culturilor amelioratoare perene (lolium multiflorum, trifoi, lucernă) în rotaţia culturilor agricole;
înlocuirea şi eliminarea unor culturi valoroase, dar mai puţin rentabile, în favoarea altor culturi de mare productivitate, mari consumatoare de nutrienţi pe termen lung;
utilizarea unor utilaje agricole grele de mare putere, mai ales în condiţii de lucrabilitate şi traficabilitate improprii, care provoacă distrugerea stării structurale a solului şi intensificarea proceselor de degradare fizică prin compactare, crustificare, eroziune de suprafaţă;
neglijarea lucrărilor ameliorative şi hidroameliorative şi accentuarea, intensificarea unor procese negative grave cum sunt excesul de umiditate şi eroziunea.

VII FERTILIZANŢI CARE CONŢIN AZOT

7.1. Comportarea în sol

105. Transformarea în sol a îngrăşămintelor cu azot, cu trecerea azotului dintr-o formă chimică într-alta, se poate solda de cele mai multe ori cu pierderi de azot mineral asimilabil şi cu modificări de reacţie a solului de natură să reducă eficienţa acestor îngrăşăminte. Ele pot fi antrenate în sol prin următoarele procese fizice şi chimice:

procese care schimbă forma chimică a azotului (nitrificarea ionului de amoniu);
procese care schimbă atât forma chimică cât şi starea de agregare a azotului din îngrăşăminte (hidroliza enzimatică a ureei, reducerea nitraţilor până la oxizi inferiori şi azot molecular);
procese prin care formele minerale asimilabile de azot sunt îndepărtate din stratul arat al solurilor fără a putea fi utilizate de plante (volatilizarea amoniacului, levigarea nitraţilor în profunzimea solului).

106. Datorită stabilităţii reduse a compuşilor solubili cu azot în sol, o parte însemnată a azotului aplicat în exces faţă de nevoile plantelor nu poate fi asimilat de plante şi este expus pierderii din sol, pe care îl poluează. Riscul de poluare este legat, în principal, de compuşii de oxidare ai azotului. Când nu sunt aplicaţi ca săruri ale acidului azotic, nitraţii şi nitriţii rezultă prin oxidarea biologică a formei cationice relativ imobilă NH₄⁺ într-o formă anionică mai mobilă NO₃^-, respectiv trecerea compuşilor cu azot din formele reduse ale azotului în formele oxidate, proces cunoscut în literatura de specialitate sub numele de proces de nitrificare. Acest proces este mediat de către microorganismele specializate chemotrofe din genurile Nitrosomonas şi Nitrobacter.

107. Nitraţii şi nitriţii având sarcină negativă nu pot fi adsorbiţi de complexul coloidal al solului şi rămân în soluţia solului de unde, o parte sunt absorbiţi sau metabolizaţi în plantele superioare sau în biomasa microorganismelor, iar o altă parte sunt antrenaţi cu apa în profunzimea solului prin procesul de levigare (spălare).

108. Pierderi însemnate de azot pot avea loc şi prin procesul de volatilizare a amoniacului din îngrăşămintele cu azot amoniacal aplicate la suprafaţă sau pe solurile nisipoase, sau prin hidroliza enzimatică a îngrăşămintelor care conţin azot amidic, precum şi pierderi sub formă de oxizi inferiori ai azotului (NO şi N₂O) şi chiar azot molecular în procesul de reducere a nitraţilor cunoscut sub numele de proces de denitrificare.

109. Aceste procese şi îndeosebi cel de levigare (spălare) se petrec în toate solurile din ţara noastră şi sub toate culturile şi sunt mai accentuate pe solurile nisipoase, cu deosebire pe cele irigate (figura 7.1).

7.2. Îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică

110. Îngrăşămintele care conţin azotul sub formă nitrică sunt : azotatul de calciu cu 15.5 % N şi 36 % Ca, azotatul de sodiu cu 16.4 % N şi 27 % Na şi azotatul de potasiu cu 13.7 % N şi 46.5 % K₂O. Sunt îngrăşăminte foarte solubile în apă, iar umiditatea relativă critică determinată la 30⁰C este de 46.7% la azotatul de calciu, 72.4 % la azotatul de sodiu şi 87.5 % la azotatul de potasiu. Cel mai higroscopic este azotatul de calciu, iar cel mai puţin higroscopic este azotatul de potasiu.

111. La aplicarea în sol, azotul nitric rămâne în soluţia solului, de unde parţial este consumat de plante, parţial intră în diferite reacţii cu alte săruri, iar o altă parte este levigată (spălată). Cantitatea levigată este în funcţie de volumul de apă ce se infiltrează (creşte cu intensitatea infiltraţiei), de viteza de asimilare a plantelor (scade cu creşterea consumului plantelor) şi de porozitatea solului (se reduce cu creşterea porozităţii).

7.3. Îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală

Îngrăşămintele care conţin azotul sub formă amoniacală sunt: amoniacul şi sulfatul de amoniu.

112. Amoniacul conţine 82 % N. Este folosit ca îngrăşământ, fie direct (în stare anhidră sau ca ape amoniacale), fie ca materie primă pentru obţinerea diferitelor tipuri de îngrăşăminte cu azot, simple şi complexe. Deoarece la aplicare, direct în sol sau prin apa de irigaţie au loc pierderi importante prin volatilizare de până la 50-60 %, este indicat să fie aplicat cu stabilizatori acizi.

113. Sulfatul de amoniu conţine 21 % N şi 23 % S. Este solubil în apă. Are o umiditate relativă critică ridicată de 80 % la 30 ⁰C. Nu este higroscopic. Prin conţinutul de sulf se asigură şi fertilizarea cu acest element, în special la culturile irigate. La aplicare în sol ionul de amoniu este parţial absorbit de plante, parţial adsorbit în complexul coloidal, iar o altă parte este oxidată la ionul nitrat, eliberându-se doi protoni de hidrogen, ceea ce conferă îngrăşământului o reacţie fziologică acidă la care contribuie şi radicalul SO. Ionul nitrat poate fi parţial consumat de plante sau levigat.

7.4. Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal

Din această categorie de îngrăşăminte care conţin ambele forme de azot, nitric şi amoniacal, fac parte azotatul de amoniu şi nitrocalcarul.

114. Azotatul de amoniu conţine 34.5 % N din care jumătate este azot nitric şi jumătate azot amoniacal. Este foarte solubil în apă, 187g /100 g apă la 20 ⁰C. Datorită ionului nitrat şi oxidării unei părţi, peste 50 % din ionii de amoniu, azotatul de amoniu are o reacţie finală acidă Umiditatea relativă critică este 52 % la 30 ⁰C. Este un îngrăşământ higroscopic şi prezintă riscul de aprindere şi chiar explozii la temperaturi ridicate, impunându-se anumite precauţii la transport, păstrare şi manipulare. Prin amestecare cu carbonat de calciu sau dolomit se obţine nitrocalcarul. La aplicare în sol, plantele beneficiază de la început de ambele forme de azot, iar procesele chimice care se desfăşoară sunt cele descrise la punctele 7.2.şi 7.3. Se recomandă să se aplice pe solurile neutre şi alcaline, iar pe solurile acide şi slab acide în doze mici şi moderate sau odată cu amendarea calcică.

115. Nitrocalcarul conţine 27 % N. Nu este higroscopic. Nu prezintă riscul de aprindere. Are reacţie fiziologică bazică. Este indicat la toate plantele, cu deosebire la fertilizarea de bază pe solurile cu reacţie acidă.

7.5. Îngrăşăminte cu azot amidic (ureic)

116. Urea este cel mai concentrat îngrăşământ cu azot amidic (ureic). Conţine 46 % N. Este foarte solubilă în apă, 108 g/100 g apă la 20 ⁰C. Nu este higroscopică. Umiditatea relativă critică la 30 ⁰C este de 75.2 %.. Aplicarea ei necesită cunoaşterea unor bune practici agricole pentru a evita pierderi prin evaporarea amoniacului în aer. La aplicarea în sol, azotul amidic este transformat (hidrolizat) în amoniac şi dioxid de carbon în prezenţa activităţii ureazei, o enzimă care se găseşte în cantităţi suficiente în sol. Chiar la temperaturi relativ scăzute, transformarea azotului amidic la azot amoniacal este completă în câteva zile, iar la temperaturi ridicate, de peste 20⁰C, în câteva ore. Când urea nu este încorporată în sol, ci aplicată la suprafaţa solului, au loc pierderi substanţiale de amoniac, în mod deosebit, pe solurile alcaline (soluri cu valori pH ridicate). Când se încorporează în sol, o parte din amoniac este adsorbit sub formă de ion de amoniu pe complexul coloidal al solului şi astfel protejat de la pierderi prin evaporare, o altă parte este consumată de plante, iar cea care rămâne în sol, fără să fie adsorbită în complex sau consumată de plante, este supusă procesului de nitrifcare. Activitatea bacteriilor nitrificatoare este influenţată de condiţiile de sol, temperatură şi reacţie. Ea este inhibată la valori pH mai mici de 5.5 şi mai mari de 8.7 şi respectiv la valori ale temperaturii sub 10 ⁰C şi peste 40 ⁰C. Ionul nitrat obţinut prin oxidarea biologică a ionului de amoniu poate fi consumat de plante sau levigat.

7.6. Îngrăşăminte cu azot sub formă organică

117. Îngrăşămintele cunoscute sub numele de organominerale de tip L-200 şi L-300 sunt îngrăşăminte care conţin azot organic şi se obţin din lignit (azot organic) şi uree (azot amidic).

Ele se caracterizează prin conţinuturi ridicate de substanţe humice (13-24%) şi de azot (20-30 %) care au influenţe ameliorative asupra conţinutului de humus din solurilor sărace în materie organică.

Datorită înglobării ureei în porii lignitului, procesele de hidroliză, amonificare şi nitrificare a ionului de amoniu sunt încetinite şi prelungite pe parcursul vegetaţiei plantelor o perioadă considerabil mai lungă decât în cazurile în care compuşii respectivi cu azot se utilizează la fertilizare ca atare. Persistenţa mai îndelungată în sol facilitează asimilarea azotului de către plante într-o proporţie mai mare decât din azotatul de amoniu şi uree, iar levigarea acestuia este mai redusă.

7.7. Îngrăşăminte cu azot organic şi mineral

118. Din această categorie de îngrăşăminte fac parte compuşii de adiţie ai ureei care pe lângă azotul amidic conţin, fie azot amoniacal (ureosulfatul de amoniu cu 33.7 % N), fie azot nitric (azotatul de uree cu 34.2 % şi ureoazotatul de calciu cu 34.5). Îngrăşământul lichid A-320 cu 32 % N, conţine toate cele 3 forme de azot (amoniacal, nitric şi amidic). Se aplică în timpul vegetaţiei prin aspersiune odată cu apa de irigaţie. Acest mod de aplicare are avantajul că doza de azot poate fracţionată în 2-3 reprize.

7.8. Tipurile şi efectele îngrăşămintelor organice asupra solului

119. Îngrăşămintele organice naturale provin din gospodăriile individuale, de la fermele şi complexele de creştere a animalelor şi a păsărilor, de la staţiile de epurare, sau din materiale vegetale şi pot fi de consistenţă solidă până la lichidă, pot fi proaspete sau în diferite faze de fermentare. Dintre îngrăşămintele organice naturale cele mai răspândite provin de la animale.

Între cele mai importante produse organice naturale sunt: gunoiul de grajd (care poate fi folosit în stare proaspată, parţial fermentat sau complet fermentat), mustul de gunoi de grajd, urina, dejecţiiile lichide (numite şi tulbureală), dejecţiile semifluide (păstoase) şi fluide, compostul şi îngrăşămintele verzi în amestec cu materiale vegetale folosite la aşternut.

120. Un aspect important care trebuie subliniat este valoarea ridicată de fertilizare pe unitatea de volum, în special a gunoiului de grajd şi a dejecţiilor. Dacă acestea sunt bogate în nutrienţi, atunci pentru producătorii agricoli devine rentabilă stocarea şi utilizarea lor în locul îngrăşămintelor minerale, care sunt mai puţin accesibile din cauza preţurilor ridicate. Este evident că aceste îngrăşăminte organice sunt mai ieftine şi la îndemâna fiecărui producător agricol şi, în plus, pot fi completate cu îngrăşăminte chimice pentru a realiza necesarul optim de nutrienţi pentru culturile agricole. De asemenea, dejecţiile de porc sau de pasăre, în special, pot fi procesate şi transformate în substanţă concentrată, ce poate fi valorificată prin comercializare ca îngrăşământ, rezolvând astfel şi problema deşeurilor în exces din fermă.

121. Gunoiul sau bălegarul este un îngrăşământ organic complet, conţinând toate elementele nutritive necesare plantei. Compoziţia chimică a gunoiului de diferite provenienţe este prezentată în tabelul 7.1:

Tabelul 7.1 Compoziţia chimică medie a gunoiului de diferite provenienţe

Tipul de gunoi	Compoziţia chimică (%)
Tipul de gunoi	Apă	Materii organice	N	P₂O₅	K₂O	CaO
Gunoi proaspat	75	21	0,50	0,25	0,60	0,35
Gunoi de cabaline	71	25	0,58	0,28	0,63	0,21
Gunoi de bovine	77	20	0,45	0,23	0,50	0,40
Gunoi de ovine	64	31	0,83	0,23	0,67	0,33
Gunoi de porcine	72	25	0,45	0,19	0,60	0,18
Gunoi fermentat 3-4 luni	77	17	0,55	0,25	0,70	0,70
Gunoi fermentat complet (mranitţă)	79	14	0,98	0,58	0,90	0,88

122. Câteva dintre cele mai cunoscute caracteristici ale gunoiului de grajd, cu efecte pozitive sunt redate în cele ce urmează:

conţine întregul complex de nutrienţi necesar plantelor cultivate;
este considerat un îngrăşământ universal, corespunzător pentru toate plantele de cultură şi pe toate tipurile de sol. Se foloseşte cu precădere pe solurile sărace în humus, pe cele nestructurate sau cu structură degradată, pe cele grele (argiloase) pe care le afânează, pe cele uşoare (nisipoase) la care le îmbunătăţeşte caracteristicile de reţinere a apei;
procesele de mineralizare a materiei organice nu sunt rapide, datorită aportului de material vegetal folosit la aşternut, astfel ca nitraţii sunt eliberaţi treptat;
de asemenea, introduse în sol contribuie la îmbunătăţirea stării structurale, la creşterea capacităţii calorice, a rezervelor accesibile de apă;
are o acţiune benefică asupra activităţii macro şi microorganismelor din sol, stimulându-le activitatea.

123. Urina este considerată de asemenea un bun fertilizant organic natural, fiind bogată îndeosebi în azot şi potasiu. Se utilizează urina din adăposturile zootehnice, nereţinută de aşternutul folosit, colectată şi pastrată cu sau fără fermentare în bazine acoperite, pentru a se evita pierderile de azot(tab.7.2).

Tabelul 7.2 Compoziţia chimică a urinei (valori medii)

Specia de la care provine	Compoziţia chimică (%)			Cantitatea de urină ce se poate colecta de la un animal (litri/an)

	N	P₂O₅	K₂O
Cabaline	0,5-1,6	Urme	0,6-1,8	800-1200
Bovine	0,2-1,0	Urme	0,2-1,0	2000-3000
Porcine	0,4-0,5	0,05-0,07	0,8-1,0	500-900

124. Mustul de gunoi este colectat în platformele special amenajate pentru stocarea şi fermentarea gunoiului, prin acumulare în bazine de colectare închise.

În tabelul de mai jos este prezentată compoziţia chimică a acestui îngrăşămînt:

Tabelul 7.3 Compoziţia chimica a mustului de gunoi

Compozitia chimica (%)			Cantitatea (litri) produsă la o tonă gunoi fermentat
N	P₂O₅	K₂O	Cantitatea (litri) produsă la o tonă gunoi fermentat
0,2 - 0,4	0,03 - 0,06	0,3 - 0,6	52 - 54

125. Dejecţiile fluide, numite şi tulbureală, se obţin prin colectarea materialului rezultat din spălarea grajdurilor folosind cantităţi mici de apă (în proporţie de 1/2 - 1/3 dejecţii faţă de apă). Compoziţia chimica a dejecţiilor lichide diferă în funcţie de specia de la care provine, de tipul şi cantitatea aşternutului, gradul de diluţie, etc. Valorile generale ale acesteia sunt prezentate în tabelul 7.4.

Tabelul 7.4 Compoziţia chimică a dejecţiilor fluide

Substanţa uscată (%)	Compoziţia chimică (%)
Substanţa uscată (%)	N	P₂O₅	K₂O
4 - 15	0,4 - 1,9	0,01 - 0,07	0,5 - 2,2

126. Pentru utilizare, se îndepărtează corpurile străine solide şi se omogenizează (periodic şi în momentul administrării). Se poate administra şi partea lichidă separată de cea solidă.

127. Dejecţiile semifluide (păstoase) şi fluide sunt colectate de la bateriile de creştere a păsărilor, din fosele adăposturilor. Au un conţinut de substanţă uscată de max. 15% şi sunt bogate în fosfor. Pentru a fi utilizate trebuie să fie libere de corpuri solide şi omogenizate în timpul administrării. Administrate în timpul vegetaţiei, au o acţiune rapidă, fiind disponibile imediat nevoilor plantelor, cu efecte deosebit de favorabile asupra creşterii.

128. Mraniţa rezultă din fermentarea aproape completă a gunoiului. Este un îngrăşământ foarte eficient care se foloseşte în mod deosebit în legumicultură, în răsadniţe, sere şi în câmp. Compozţia chimică medie este următoarea: 14% materii organice, 0,98% N, 0,58% P₂O₅, 0,90% K₂O, 0,88% CaO. Cantitatea care se utilizează la hectar variază între 20 şi 60 tone.

129. Compostul se obţine prin fermentarea diferitelor resturi organice (paie, resturi de coceni, pleavă, resturi de buruieni şi de leguminoase, nutreţuri depreciate, oase, pene, resturi alimenare, etc.), la care se adaugă uneori substanţe minerale (var, cenuşă, etc.). Strânse în grămezi, aceste resturi se udă din când în când pentru a favoriza procesul fermentării. Composturile se pot utiliza la toate culturile agricole în cantităţi de 15 - 25 tone la hectar. Spre deosebire de gunoi are o acţiune rapidă, efectul se face simţit numai pentru un an sau doi.

130. Îngrăşămintele verzi sunt constituite din anumite plante care se cultivă în scopul încorporării lor în sol odată cu lucrările de bază. Plantele folosite ca îngrăşământ verde trebuie să producă o masa vegetală cât mai bogată, într-un timp cât mai scurt şi să nu fie pretenţioase faţă de sol. Plantele utilizate în acest scop sunt în majoritate leguminoase (lupin, mazăre, măzăriche, sulfină, etc.), însă pot fi folosite şi alte plante ca de exemplu secara, floarea soarelui, rapiţa, muştarul şi altele. Aceste plante pot fi utilizate singure sau în amestec de mai multe specii, pentru a produce un îngrăşământ mai complex. O modalitate eficientă de obţinere şi utilizare a acestora o constituie practicarea culturilor ascunse. Efectele acestui tip de îngrăşământ se apropie foarte mult de acel al gunoiului animalier, având acţiune favorabilă asupra activităţii florei şi faunei solului, pe o perioada de timp de 2-3 ani şi în plus ameliorând proprietăţile fizico-chimice ale solului.

131. După modul obţinerii lor, îngrăşămintele verzi pot fi: îngrăşăminte verzi în cultură pură, când constituie cultura de baza şi ocupă terenul întreaga perioadă de vegetaţie; îngrăşăminte verzi constituite într-o cultură intermediară (cultura ascunsă, cultura în mirişte şi cultura de toamnă); îngrăşăminte verzi sub formă de masă cosită (ca mulci vegetal). Cele mai importante sunt primele tipuri de culturi. Îngrăşămintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficienţă mai mare pe soluri sărace în materie organică (soluri podzolice şi nisipoase).

VIII FERTILIZANŢI CARE CONŢIN FOSFOR

8.1. Comportamentul în sol şi efectele asupra maselor de apă

132. Îngrăşămintele cu fosfor sunt substanţe chimice care conţin fosforul sub formă de anioni : mono-, di- sau trifosfat. Exprimarea, conform normelor internaţionale, se face în procente de pentaoxid de fosfor (P₂O₅). Formele ionice accesibile plantelor sunt mono- şi difosfat. În timp ce evaluarea îngrăşămintelor cu azot se face pe baza conţinutul total de azot, la îngrăşămintele cu fosfor aceasta se bazează pe conţinutul de fosfat solubil în apă sau diverşi solvenţi convenţionali (acid citric, acid formic, citrat de amoniu neutru sau alcalin), care reprezintă partea activă, adică acea parte accesibilă plantelor. Formele totale se determină în acizi minerali. Partea inaccesibilă plantelor (insolubilă respectiv inactivă) este diferenţa dintre conţinutul total şi conţinutul în solvenţi neconvenţionali, care poate fi influenţată, în principal, de reacţia solului.

133. Aplicarea pe solurile acide (pH<4.5) sau alcaline(pH>8) se soldează cu trecere fosfaţilor solubili în fosfaţi insolubili, proces cunoscut sub numele de imobilizare (retrogradare) a fosforului. Pe solurile acide se formează fosfaţi de aluminiu sau fier, iar pe solurile alcaline, fosfaţi superiori de calciu. Aceşti compuşi sunt insolubili şi, prin urmare, greu accesibili plantelor.

134. În general, îngrăşămintele cu fosfor insolubil în apă (fosforitele) sau cu forme uşor mobilizabile (zgura Thomas, fosforitele activate) se aplică pe solurile acide şi slab acide, iar îngrăşămintele cu fosfor solubil în apă şi în solvenţi convenţionali se aplică pe solurile neutre şi alcaline (superfosfat simplu, superfosfat triplu, fosfaţi de amoniu). Îngrăşămintele complexe nitrofosfatice se aplică pe toate tipurile de soluri.

135. Cantitatea de fosfaţi solubilizată de către apa din sol este în mare parte absorbită de către rădăcinile plantelor, cantitatea antrenată prin mişcarea apei în straturile mai profunde ale solului este foarte redusă.

8.2 Îngrăşăminte cu fosfor

136. Superfosfatul simplu este primul îngrăşământ fabricat pe cale chimică şi conţine 17-19 % P₂O₅ total şi 14-17 % P₂O₅solubil în apă. Conţine, de asemenea, şi sulfat de calciu, din care sulful furnizat este adesea esenţial pentru culturi. Este potrivit pentru toate culturile şi se poate aplica pe solurile slab acide, neutre şi alcaline.

137. Superfosfatul concentrat sau superfosfatul triplu conţine 46-47 % P₂O₅ total, 46 % P₂O₅ solubil în solvenţi convenţionali şi 44 % P₂O₅ solubil în apă. Este propriu-zis un fosfat monocalcic şi nu conţine sulfat de calciu. Se aplică la toate culturile şi în cantităţi mai mici decât superfosfatul simplu; dacă se urmăreşte să aibă un efect direct asupra culturilor se aplică la semănat sau înaintea semănatului.

138. Zgura Thomas (zgură bazică) este un produs secundar de la fabricarea oţelului. Conţine 10-15 % P₂O₅ total sub formă de fosfaţi complecşi, care nu sunt solubili în apă, dar care în solurile acide se descompun şi eliberează fosfor. Pentru ca să aibă o eficacitate bună, cel puţin 80 % din fosforul total trebuie să fie solubil în acid citric. De asemenea, poate fi folosită şi ca material pentru amendarea solurilor acide.

139. Fosfaţii de amoniu sunt produşi care conţin fosforul sub formă de mono- şi diamoniu fosfat, foarte solubil în apă şi solvenţi convenţionali. Se fabrică două tipuri : fosfat monoamoniacal (MAP), care conţine 12 % N şi 50-52 % P₂O₅ şi fosfat diamoniacal (DAP), care conţine 16-18 % N şi 46-48 % P₂O₅. Se pot aplica la toate culturile şi pe toate tipurile de sol înainte de semănat sau chiar în timpul vegetaţiei.

140. Nitrofosfaţii sunt îngrăşăminte complexe care se obţin prin atacul rocii fosfatice cu acid azotic. Prin acest procedeu se pot obţin mai multe tipuri NP sau NPK. Cele mai folosite sunt : K-22-22-0, K-23-23-0, K-27-13.5-0, K-22-11-11 şi K-16-16-16. Conţin până la 70 % P₂O₅ solubil în apă raportat la conţinutul total. Se aplica, în general, la fertilizările de bază.

141. Îngrăşămintele organominerale sunt produşi a căror nutrienţi sunt incluşi într-o matrice bazată pe substanţele humice din cărbune brun (lignit). În România se produc în prezent mai multe tipuri de îngrăşăminte organominerale cu azot şi fosfor : L-120, L-210, SH-120 şi SH-210. Conţin 9-13 % acizi humici, 10-20 % N şi 10-20 % P₂O₅. Se recomandă a fi folosite pe soluri sărace în materie organică (soluri nisipoase, luvice şi erodate), îmbunătăţind proprietăţile solului şi nutriţia plantelor. Datorită includerii nutrienţilor în matricea organominerală, procesele de hidroliză, amonificare, nitrificare şi levigare, precum şi conversia fosfaţilor solubili în fosfaţi insolubili, sunt încetinite, şi astfel rata de utilizare a nutrienţilor este mai mare decât cea din îngrăşămintele minerale.

IX DEPOZITAREA ŞI MANIPULAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE; NORME GENERALE

Poluarea mediului înconjurător cu anumiţi compuşi rezultaţi de la aplicarea îngrăşămintelor sau de la depozitarea necorespunzătoare a acestora este în cele mai multe cazuri cauzată de neglijenţa umană.

142. Producătorii agricoli au posibilitatea să se cumpere îngrăşămintele necesare fertilizării culturilor în orice anotimp al anului, după necesităţi. Prin urmare, nu ar fi necesar ca ele să fie păstrate în fermă. Însă, în economia de piaţă, preţurile sunt în continuă creştere şi diferenţiate în funcţie de sezonul de aplicare. Pentru acest motiv, fermierii şi companiile de distribuire a îngrăşămintelor câştigă când cumpără mai ieftin, în avans. În acest caz, îngrăşămintele trebuie depozitate şi păstrate pentru mai mult timp în depozite special amenajate:

Păstrarea îngrăşămintelor chimice se face în depozite uscate, bine aerisite, la temperaturi scăzute, aşezate pe pardoseală impermeabilă (de asfalt).

Depozitele de păstrare trebuie să fie construite din materiale neinflamabile durabile, de preferinţă caramidă, acoperite cu ţiglă, situate la o distanţă de 30 - 40 m faţă de alte clădiri şi departe de orice surse de apă.

Grosimea stratului de îngrăşământ va fi de cel mult 2 m. Sacii se vor depozita culcaţi, pentru a evita spargerea lor. În nici un caz nu se va proceda la depozitarea, chiar temporară, sub cerul liber sau şoproane, existând pericolul cert de poluare a apei şi solului.

Îngrăşămintele minerale trebuie livrate şi păstrate numai în ambalajele originale, confecţionate din materiale impermeabile şi durabile, prevăzute cu inscripţionări sau etichete rezistente la deteriorare, care să indice clar tipul de îngrăşământ, compoziţia chimică, gradul de solubilitate, data fabricaţiei , termenul de garanţie, alte recomandări specifice privind transportul, depozitarea şi manipularea.

Azotatul de amoniu, care prezintă riscul de aprindere la temperaturi ridicate, în special în perioadele calde, trebuie păstrat separat de celelalte îngrăşăminte.

Având în vedere că în perioadele reci şi umede, umiditate relativă critică a aerului este peste 90 %, majoritatea îngrăşămintelor pot absorbi apa din atmosferă, modificându-şi starea fizică şi chiar în unele cazuri compoziţia.

Cerinţa cea mai importantă la păstrarea îngrăşămintelor este protejarea lor faţă de umiditate şi faţă de scurgeri în mediul înconjurător.

Îngrăşămintele chimice care urmează a fi administrate nu trebuie să fie tasate sau aglomerate şi nu trebuie să depăşească umiditatea maxim prescrisă. Dacă în timpul păstrării îngrăşămintele s-au tasat sau aglomerat, se va proceda la mărunţirea şi apoi la cernerea lor, înainte de aplicare.

În cazul îngrăşămintelor lichide, rezervoarele pentru captarea eventualelor scurgeri trebuie făcute lângă depozit şi cimentate pentru a evita poluarea apei freatice şi apei potabile din puţuri şi fântâni. Când rezervoarele sunt pline, soluţia trebuie pompată în cisterne şi împrăştiată pe terenurile care au nevoie să fie fertilizate.

Nu este permis ca spălarea maşinilor de împrăştiat îngrăşăminte să se facă în râuri, lacuri sau în apropierea puţurilor sau fântânilor cu apă potabilă.

Trebuie să se evite stocarea intermediară a îngrăşămintelor în câmp deschis, fără protecţie, fiind posibile procese grave de poluare.

Este necesară adoptarea unor măsuri de siguranţă maximă în cazul stocării, manipulării şi adminstrării îngrăşămintelor chimice lichide. Astfel, rezervoarele de stocare trebuie să fie realizate din materiale rezistente la coroziune şi să aibă capacitate corespunzătoare, iar la administrarea în câmp se vor utiliza dispozitive speciale, ce împiedică dispersia la vânt, atunci când se lucrează în apropierea unor surse de apă.

X DEPOZITAREA ŞI MANAGEMENTUL EFLUENŢILOR ŞI GUNOIULUI DE GRAJD ÎN EXPLOATAŢIILE AGRO-ZOOTEHNICE

10.1 Consideraţii generale privind exploataţiile agro-zootehnice şi a instalaţiilor tehnologice

143. Aşa cum aşa prezentat în capitolul VII, îngrăşămintele organice provenite din exploataţiile agro-zootehnice au o stare fizică şi o compoziţie foarte variată. Între producerea lor şi momentul aplicării în sol ca îngrăşământ, se pot produce pierderi mai mici sau mai mari de nutrienţi, în special de azot, care conduc pe de o parte la diminuarea valorii lor agronomice şi pe de altă parte la poluarea mediului, în special a apelor şi aerului. Este necesar, prin urmare ca aceste subproduse să fie gestionate de aşa manieră, încât aceste pierderi să fie pe cât posibil reduse la minim, cu păstrarea valorii lor fertilizante la parametrii iniţiali.

144. Încă din stadiul de proiectare şi construcţie a depozitelor, bazinelor şi incintelor pentru depozitarea îngrăşămintelor organice se va acorda cea mai mare atenţie prevenirii şi protecţiei apelor şi mediului împotriva poluării, prin următoarele măsuri:

* amplasarea în afara zonelor sensibile şi departe de sursele de apă;

* capacitate de stocare suficientă;

* construcţie corespunzătoare, care să înglobeze toate sistemele de siguranţă şi protecţie;

* condiţii de exploatare în siguranţă, optime şi eficiente;

* căi corespunzatoare de acces;

* protecţie împotriva incendiilor;

* protecţie împotriva eventualelor scurgeri din hidranţi.

Figura 10.1 - Grajd cu aşternut, capacitaţi pentru stocarea hranei, groapă de gunoi şi rezervor pentru stocarea urinei. 1: grajd, 2: incintă pentru stocarea furajrlor, 3: platformă , 4: rezervor pentru mustul de gunoi, 5: canale pentru scurgerea mustului de gunoi. (preluată dupa Codul de Bune Practici Agricole elaborat de Lituania)

145. Dintre aceste măsuri, capacitatea de stocare este una dintre cele mai importante, ea depinzând de:

tipul şi mărimea lotului de animale, ţinând cont de sistemul utilizat de organizare al fermei şi calitatea managementului aplicat;
durata perioadei de stocare;
tipul de depozitare;
metoda de manipulare şi stocare a dejecţiilor;
gradul de diluţie a dejecţiilor datorită ploilor sau altor tipuri de ape.

146. Acolo unde se stabileşte un plan de gestionare în acord cu condiţiile specifice locale (tipul de sol, distanţa faţă de sursele de apă, panta terenului, volumul precipitaţiilor), sistemul fermei şi durata perioadelor de creştere, este posibilă gestionarea corecta a dejecţiilor, fără riscul de a provoca poluarea surselor de apă.

Figura 10.2 - Grajd fară asternut. 1: grajd, 2: incintă pentru stocarea furajelor, 3: rezervor pentru depozitarea temporară a dejectiilor fluide, 4: fosă pentru colectarea dejectiilor fluide, 5: tub de ventilatie (preluata dupa Codul de Bune Practici Agricole elaborat de Lituania)

147. Depozitele de stocare trebuie să fie astfel construite, încât să se evita orice risc a unei astfel de poluări. Cu excepţia unor cazuri speciale, prezentate în continuare, depozitele trebuie să aibă o capacitate care să asigure stocarea pentru o perioadă de 4 luni (17-18 săptămâni).

148. Se recomandă o perioadă de stocare de 5 luni (23 - 24 săptămâni) atunci când se evaluează un risc de poluare în perioada de împrăştiere pe teren a dejecţiilor, ca urmare a creşterii debitelor de suprafaţă, sau a infiltaţiilor datorită unui drenaj intern rapid. În aceste circumstanţe, datorită perioadei mai lungi de stocare, solulului i se dă posibilitatea de a se usca şi prin urmare de a-i creşte capacitatea de absorbtie a nutrienţilor din îngrăşămintele organice. Perioada de stocare mai îndelungată a dejecţiilor este benefică arealelor cu/sau fără sisteme de drenaj, terenurilor în pantă, zonelor umede cu precipitatii mai abundente, precum şi arealelor din vecinatatea cursurilor de apă.

149. În zonele cu risc mare, trebuie asigurate până la 6 luni de stocare (27 - 28 săptămâni). Aceste zone includ regiunile mai reci, cu precipitaţii mai abundente. De asemenea, pot fi incluse în această categorie zonele cu folosinţă agricolă din bazinele lacurilor, cu straturi subţiri de soluri aluviale, slab drenate, precum şi a altor areale unde riscul poluării apelor de la împrăştierea dejecţiilor este major.

150. Depozitarea dejecţiilor in gropi (bazin) amenajate direct in pamânt este inacceptabilă din mai multe motive, in primul rand ecologice. Cel mai grav fenomen este impregnarea in timp a solului din zonele invecinate bazinului, solul devine total impermeabil, se degradeaza, apa este retinuta la suprafata, apar mlastini si balti pe suprafete mari, apa freatica este poluata.

151. La amenajarea unui bazin de depozitare a dejectilor este obligatoriu să se impermeabilizeze total fundul acestuia prin acoperire cu folie de plastic, specială pentru acest scop.

10.2 Dejecţii lichide

152. O problema foarte importantă o constituie depozitarea nămolului de la staţiile de epurare şi a dejecţiilor lichide. Depozitarea necorespunzătoare a acestor reziduuri este adesea întâlnită şi în ţara noastră, atât în exploataţiile individule (în marea majoritate sunt constituite în curtea casei sau lângă), cât şi în fermele de producţie. Din aceasta cauză, poluarea apelor freatice poate deveni o cauză majoră a degradării mediului înconjurător.

153. Capacitatea de stocare necesară pentru dejecţiile produse de la fermele zootehnice, în diferite circumstanţe luate în calcul, se va stabili încă din faza de proiectare a noii ferme, sau de modernizare a celor vechi, ţinând cont de numărul animalelor şi de modul de transport al dejecţiilor către tancurile, bazinele şi platformele de stocare.

154. Trebuie evitată diluţia dejecţiilor, acolo unde este posibil, deoarece aceasta determină o valoare fertilizantă imprevizibilă şi nevoia unor capacităţi de stocare mai mari. Totusi, in cazul în care se stocheză şi efluenţii pluviali incarcaţi cu dejectii (cazul celor colectati din rigolele şi şanţurile din jurul platformelor exterioare de odihnă şi furajare a animalelor şi a platformelor de depozitare a gunoiului de grajd), este necesară o capacitate de stocare mai mare.

155. Stocarea efluenţilor de la platformele silozurilor este recomandat să se facă împreună cu dejecţiile lichide, caz în care se va lua în calcul şi volumul efluenţilor de siloz la proiectarea capacităţilor de stocare.

156. Depozitarea dejecţiilor lichide trebuie să se facă în rezervoare etanşe, construite din materiale corespunzatoare, impermeabile şi rezistente la coroziune, în caz contrar se pot produce fenomene de poluare.

157. În vederea realizării instalaţiilor şi spaţiilor de depozitare este necesar să se respecte următoarele condiţii:

· amplasamentul şi zona în care se construieşte se aleg în funcţie de reţeaua hidrografică din vecinătate şi de prezenţa pădurilor;

· spaţiile de depozitare să fie situate în apropierea terenurilor agricole;

· capacitatea pentru depozitare să fie proiectată în funcţie de numărul existent de animale;

· asigurarea unei etanşeităţi perfecte a spaţiilor pentru depozitare, a instalaţiilor, a reţelelor de pompare şi mijloacelor de transport;

· materialele utilizate la construcţie să fie corespunzătoare, iar instalaţiile să fie fiabile şi de calitate.

158. O mare atenţie trebiue acordată nămolurilor care provin de la staţiile de epurare a fermelor de creştere a animalelor şi păsărilor, care în anumite condiţii pot fi surse de nutrienţi, dar în acelaşi timp pot conţine metale grele sau alţi componenţi toxici, peste limitele maxim admisibile.

159. Amplasarea depozitelor de dejecţii nu trebuie stabilită în apropierea unor ape de suprafaţă sau pe terenuri cu regim freatic de mică adâncime.

160. Se va evita alegerea amplasamentului în apropierea pădurilor, deoarece amoniacul degajat în atmosferă este deosebit de toxic pentru arbori, în special pentru speciile răşinoase. Riscul degradării şi chiar al distrugerii pădurilor este accentuat de depunerile acide prin ploi, care sunt, de regulă, prezente tocmai în zonele unde există o concentrare mare a activităţilor de creştere a păsărilor şi animalelor în sistem intensiv.

161. Depunerile acide prin precipitaţii, afectează negativ şi apele de suprafaţă, cu efecte drastice asupra faunei şi florei acvatice. În plus, în cazul apelor subterane, creşterea acidităţii acestora provoacă mobilizarea aluminiului şi a unor metale grele, care depreciază caracteristicile de potabilitate ale apelor respective.

10.3 Gunoi de grajd

În utilizarea în agricultură a gunoiului de grajd, depozitarea este una dintre cele mai importante faze pentru îmbunătăţirea şi conservarea caracteristicilor pozitive.

162. La construcţia depozitelor de bălegar solid se va avea în vedere ca acestea să aibă o bază din beton, să fie prevăzuţi cu pereţi de sprijin şi sistem de colectoare a efluenţilor, în special a celor ce se produc în timpul ploilor.

163. Depozitarea şi păstrarea gunoiului de grajd este necesar să se facă în platforme special amenajate. În acest scop, platformele trebuie hidroizolate la pardoseală, construite din beton şi prevăzute cu pereţi de sprijin inalţi de 2 metri, de asemenea hidroizolaţi, şi cu praguri de reţinere a efluentului şi canale de scurgere a acestuia către un bazin de retenţie.

164. Platformele trebuie să aibă o capacitate suficientă de stocare (tab.10.1), să aibă drumuri de acces şi să nu fie amplasate pe terenuri situate în apropierea cursurilor de apă sau cu apă freatică la mică adâncime. De asemenea, ele trebuie amplasate la o distanţă de cel puţin 50 m faţă de locuinţe şi sursele de apă potabilă.

165. Gunoiul se păstrează în aceste platforme îndesat, acoperit cu un strat de pământ de 15-20 cm grosime.

166. Pentru a se descompune, gunoiul trebuie să aibă o umiditate de 70-75%, altfel se usucă şi mucegăieşte. Înainte de a fi acoperit cu pământ, se udă cu must de gunoi, urină sau chiar cu apă pentru a-i asigura umiditatea necesară.

167. Pentru a-i îmbunătăţi compoziţia şi pentru a reduce pierderile de azot, este recomandabil ca pe măsura aşezării în platformă, să se presare peste el superfosfat în cantitate de 1-2% din masa gunoiului.

168. Depozitarea sau lăsarea gunoiului în grămezi pe câmp, chiar şi pentru un timp relativ scurt, este considerată o practică agricolă greşită. Acest fapt implică atât poluarea solului şi apei prin scurgerile din gunoiul spălat de ploi, cât şi irosirea şi pierderea azotului pe care-l conţine.

169. În cazul în care bălegarul este depozitat pe platforme, toţi efluenţii produşi trebuie colectaţi în vederea stocării. Cerinţele de stocare pentru platformele de bălegar sunt prezentate în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1 Cerinţa de stocare (pe cap de animal) pentru bălegarul depozitat

Tip animal	Volum gunoi de grajd produs pe săptămână	Volum reţinut pe platforma pe săptămână	Aria necesară de stocare într-o săptămână pe animal	Cerinţa privind aria platformei pentru diferite perioade de stocare, exprimată în m²
Tip animal	m³	m³	m²	18 săpt.	24 săpt.	28 săpt.
Vaci de lapte (560 kg)	0,315	0,283	0,236	4,25	5,67	6,61
Vaci pt. alăptat (550 kg)	0,280	0,252	0,210	3,78	5,04	5,88
Boi (450 kg)	0,250	0,225	0,187	3,37	4,48	5,24
Vaci tinere (250 kg)	0,140	0,126	0,105	1,89	2,52	2,94
Viţei (140kg)	0,080	0,072	0,060	1,08	1,44	1,68

170. Cantitatea de bălegar de la fermă trebuie calculată pentru fiecare condiţie în parte. Cerinţa privind aria platformei, se stabileste în funcţie de perioada de stocare. Înălţimea de depozitare a gunoiului pe platformă nu trebuie să depăşească 1,2 m, lăţimea platformei nu trebuie să fie mai mare de 8 m iar lungimea este variabilă în funcţie de cantitatea de gunoi rezultată. Inalţimea pereţilor trebuie să fie de 1,5 m, pentru a se crea o zona liberă de 300 mm între nivelul dejecţiilor şi partea superioară a peretelui. Considerând o înălţime de 1,2 m a stratului de dejecţii, aria minimă necesară pentru bovine este prezentată în tabelul 10.1.

Fundul platformei trebuie să aibă o înclinare de cca 2 - 3 % spre una din marginile platformei, unde se amplasează într-o săpătură un bazin de colectare a mustului de gunoi rezultat în timpul fermentării. Bazinul de colectare trebuie astfel poziţionat încât, atunci când este plin, partea de sus a lichidului să fie la cel puţin 0,7 - 1 m sub punctul cel mai de jos al platformei.

171. Capacitatea bazinului de colectare se stabileşte în funcţie de capacitatea platformei şi de ritmul de evacuare a mustului de gunoi (o dată sau de mai multe ori pe an). În general, se poate aproxima un necesar de 4 - 5 m³ pentru fiecare 100 t gunoi proaspăt. Dacă evacuarea se face de mai multe ori pe an capacitatea proiectată se reduce în mod corespunzător. Pentru a preveni ca odată cu scurgerea mustului de gunoi să fie introduse în bazinul de colectare paie şi alte resturi vegetale, se recomandă ca înaintea bazinului de colectare să fie construită o groapă de limpezire cu o capacitate de cca 0,5 m³, care se curăţă cât mai des de resturile solide. Atât bazinul cât şi groapa de limpezire trebuie să aibă pereţii impermeabilizaţi.

Figura 10.3 - Exemplu de sistem pentru eliminarea dejectiilor lichide 1 : canal pentru scurgerea dejectiilor lichide, 2 : fosa pentru stocarea intermediara a dejectiilor lichide, 3 : pompa, 4 : tuburi, 5 : rezervor pentru stocarea dejectiilor lichide, 6 : ventilatie (preluata dupa Codul de Bune Practici Agricole elaborat de Lituania)

172. În cazul unor solicitări de proiectare pentru spaţii de depozitare noi sau modernizate, trebuie luate în considerare toate cerinţele relevante prevăzute în standardele de construcţie şi de prevenirea poluării, conţinute în normativele şi reglementările în vigoare.

10.4. Efluenţi de la silozuri

173. Efluenţii proveniţi de la înstalaţiile de însilozare a furajelor verzi sunt foarte bogaţi în substanţe organice uşor biodegradabile, care conţin cantităţi însemnate de nutrienţi, în special compuşi ai azotului, cu potenţial ridicat de poluare. Dacă asemenea efluenţi se scurg în ape de suprafaţă pot provoca grave dezechilibre în ecosistemele acvatice prin eutrofizare. Efluentul provenit de la culturile însilozate este unul din cei mai concentraţi şi nocivi poluanţi din fermă. Pătrunderea, chiar în cantităţi mici, în cursurile de apă poate provoca serioase incidente de poluare si in special moartea peştilor.

174. Cantitatea maximă de efluent de siloz se produce în primele două zile de depozitare. Cantităţile de efluent produse depind de gradul de umiditate a materialului însilozat, de eventualele ape de precipitaţii intrate în siloz, de tipul de material însilozat, grosimea materialului însilozat, drenajul intern al silozului şi de aditivii folosiţi. Accidente de poluare se pot produce dacă silozurile sau fosele de depozitare sunt prost construite şi prost impermealizate. Aceşti efluenţi, colectaţi corespunzător, pot fi folosiţi la fertilizarea culturilor şi în furajarea animalelor.

175. Având în vedere că prin producerea lor, valoarea alimentară a furajului însilozat scade, precum şi riscul de poluare menţionat mai sus, sunt necesare unele măsuri cum sunt:

· însilozarea furajelor la umiditate sub 25 % şi căptuşirea bazei silozului cu un strat de paie pentru absorbţia efluenţilor formaţi;

· silozurile trebuie astfel proiectate şi construite încât să asigure protecţie contra infitraţiilor de efluenţi; ele trebuie acoperite pentru a nu pătrunde apa de precipitaţii şi trebuie prevăzute cu o podea impermeabilă, uşor înclinată (pantă 2 %) pe care scurgerile de efluent să fie conduse şi stocate într-un tanc (depozit) subteran de capacitate corespunzătoare, rezistent la coroziune acidă;

· silozul şi tancul trebuie amplasate la o distanţă de minim 10 m de cursurile de apă pentru a preveni o poluare accidentală;

· înainte de a proceda la o nouă însilozare, trebuie executate lucrări de întreţinere pentru a asigura etanşeitatea silozului

10.5 Efluenţi proveniţi din precipitaţii

176. Efluenţii proveniţi din precipitaţii şi din pulberile atmosferice pot conţine diferite cantităţi de nutrienţi, formaţi în atmosferă prin decărcări electrice sau emişi de instalaţiile industriale de sinteză anorganică şi organică sau din alte surse. În condiţiile României se poate estima un aport anual cu precipitaţiile şi pulberile atmosferice de 6 - 12 kg N/ha, 0,1 - 1,5 kg P₂O₅/ha şi 0,5 - 15 kg K/ha, variabil cu distanţa faţă de sursa emitentă şi cu condiţiile meteorologice.

177. In unele zone ploile acide pot afecta negativ apele de suprafaţă, cu efecte drastice asupra faunei şi florei acvatice. În plus, în cazul apelor subterane, creşterea acidităţii acestora provoacă mobilizarea aluminiului şi a unor metale grele, care afectează caracteristicile de potabilitate ale apelor respective.

178. Marile complexe de creştere a animalelor si păsarilor sunt o sursă care favorizează căderea ploilor acide datorită degajarii amoniacului in atmosferă. De aceea este necesar ca in aceste cazuri să se ia măsurile tehnice necesare de limitare a degajării substanţelor volatile, precum amoniacul, direct in atmosferă.

179. Aceste măsuri sunt necesare şi in cazul bazinelor de mare capacitate de colectare a dejecţiilor lichide.

180. In jurul platformelor de furajare şi odihnă a animalelor, dispuse in afara grajdurilor, precum şi in jurul platformelor de stocare a gunoiului de grajd, este obligatoriu sa fie realizate şanturi şi rigole betonate de scurgere a apelor pluviale care vor fi colectate in bazinele de stocare a efluenţilor.

181. Bazinele de stocare a efluenţilor trebuie să aibă capacităţi suficiente incât sâ asigure şi stocarea apelor pluviale in cazul unor căderi abundente de precipitatii, care depăşesc media anuală.

182. Este o practică greşită depozitarea îngrăşămintelor chimice si organice direct in câmp sau la marginea parcelei, chiar si pentru perioade scurte de timp, deoarece pot fi surprinse de ploi puternice care vor provoca spalarea acestora şi deci o poluare a solului si apelor. Din acest motiv stocarea gunoiului de grajd in câmp, la capatul parcelei, asa cum procedeaza multi agricultori, trebuie evitată.

183. Depozitarea balegarului in câmp, pe o perioada lungă de timp, până la împrăştierea acestuia pe câmpeste nejustificata deoarece se produce o pierdere importanta a fertilizantilor datorita spalarii acestora de catre caderile de precipitatii si in plus se produce o incarcare nejustificata cu nitrati a ternului pe care se face depozitarea. Din aceasta cauza se impune depozitarea pe platforme amenajate special.

184. Cei care cresc animale in gospodariile proprii, vor depozita gunoiul de grajd pe platforme special amenajate, iar dejectiile lichide se vor stoca in bazine cu capacitati adecvate adecvate.

		Pagina
I	INTRODUCERE ……………………………………………………………..	1
1.1	Apa şi solul -resure naturale regenerabile …………………………………….	1
1.2	Prevenirea poluării ca mijloc de protejare şi consevare a resurselor naturale regenerabile …………………………………………………………………...	4
1.3	Agricultura - factor major poluant al mediului; poluarea apelor şi solului prin desfăşurarea lucrărilor agricole………………………………………………..	4
II	Definiţii ……………………………………………………………………	6
III	SISTEME AGRICOLE……………………………………………………….	11
3.1	Definiţii; tipuri de sisteme agricole şi alegerea acestora ……………………..	11
3.2	Sisteme de agricultură durabilă ……………………………………………….	12
3.3	Sisteme de agricultură convenţională ………………………………………..	13
3.4	Sisteme de agricultură biologică ……………………………………………..	14
IV	BIODIVERSITATEA, SISTEME ECOLOGICE ŞI DE PEISAJ ……………	16
4.1	Definiţii; diversitate biologică, biocenoză, ecosistem, habitat ……………….	16
4.2	Asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor …………………………	16
4.3	Principii şi recomandări ale codului ………………………………………….	17
4.3.1	Curtea şi livada gospodăriei individuale ……………………………………..	17
4.3.2	Câmpurile ……………………………………………………………………..	18
4.3.3	Pajişti, fâneţe şi păşuni ……………………………………………………….	18
4.3.4	Păduri …………………………………………………………………………	20
4.3.5	Zone rutiere, şanţuri şi canale ………………………………………………...	20
4.3.6	Ecosisteme acvatice …………………………………………………………..	21
4.3.7	Protejarea şi ameliorarea pesajului …………………………………………...	21
V	RESURSELE DE APĂ; SCURGERI DE SUPRAFAŢĂ ŞI EROZIUNEA SOLULUI; TASAREA ŞI DISTRUGEREA STRUCTURII SOLULUI ……	23
5.1	Apele de suprafaţă şi apele subterane; gospodărirea resurselor de apă ………	23
5.2	Scurgeri de suprafaţă şi eroziunea solului ……………………………………	24
5.3	Tasarea şi distrugerea structurii solului ………………………………………	24
5.4	Principii şi recomandări ale codului ………………………………………….	25
VI	ÎNGRĂŞĂMINTELE; SURSE POTENŢIALE DE POLUARE A APEI ŞI SOLULUI …………………………………………………………………….	30
6.1	Îngrăşăminte minerale sau chimice …………………………………………...	30
6.2	Îngrăşăminte organice ………………………………………………………...	31
6.3	Principii generale de fertilizare raţională ……………………………………..	33
VII	Fertilizanţi care conţin azot ……………………………………	36
7.1	Comportarea în sol ……………………………………………………….	36
7.2	Îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică ……………………………………….	38
7.3	Îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală ………………………………….	38
7.4	Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal ……………………………………...	38
7.5	Îngrăşăminte cu azot ureic ……………………………………………………	39
7.6	Îngrăşăminte cu azot sub formă organică …………………………………….	39
7.7	Îngrăşăminte cu azot organic şi azot mineral (îngrăşăminte organominerale) .	39
7.8	Tipurile şi efectele îngrăşămintelor organice asupra solului…………………	40
VIII	Fertilizanţi care conţin fosfor …………………………………	43
8.1	Comportamentul în sol şi efectele asupra maselor de apă ……………………	43
8.2	Îngrăşăminte cu fosfor ………………………………………………………..	43
IX	DEPOZITAREA ŞI MANIPULAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE; NORME GENERALE……………………………………………………….	44
X	DEPOZITAREA ŞI MANAGEMENTUL EFLUENŢILOR ŞI GUNOIULUI DE GRAJD ÎN EXPLOATAŢIILE AGRO-ZOOTEHNICE…………………	47
10.1	Consideraţii generale privind exploataţiile agro-zootehnice şi a instalaţiilor tehnologice ……………………………………………………………………	47
10.2	Dejecţii lichide ………………………………………………………………..	49
10.3	Gunoi de grajd ………………………………………………………………..	50
10.4	Efluenţi de la silozuri …………………………………………………………	52
10.5	Efluenţi proveniţi din precipitaţii ……………………………………………..	53
XI	APLICAREA FERTILIZANŢILOR CU AZOT ……………………………..	54
11.1	Cantităţi aplicate, luând în considerare rezervele din sol …………………….	54
11.2	Epoca şi tehnicile de aplicare; perioade improprii pentru aplicarea fertilizanţilor şu azot ………………………………………………………….	58
11.2.1	Epoca de aplicare a fertilizanţilor cu azot ……………………………………	58
11.2.1.1	Culturi semănate în toamnă …………………………………………………..	59
11.2.1.2	Culturi de primăvară-vară …………………………………………………….	59
11.2.1.3	Culturi perene ………………………………………………………………...	59
11.2.2	Tehnici de aplicare a fertilizanţilor …………………………………………...	59
11.2.2.1	Îngrăşăminte chimice …………………………………………………………	60
11.2.2.2	Îngrăşăminte organice ………………………………………………………	62
11.3	Cazuri specifice ………………………………………………………………	66
11.3.1	Aplicarea fertilizanţilor pe terenuri înclinate …………………………………	67
11.3.2	Aplicarea fertilizanţilor pe terenuri adiacente cusurilor de apă şi a captărilor de apă potabilă ………………………………………………………………	67
11.3.3	Aplicarea fertilzanţilor pe terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate sau acoperite cu zăpadă …………………………………………………………..	67
XII	APLICAREA FERTILIZANŢILOR CU FOSFOR ………………………….	69
XIII	ASPECTE DE MANAGEMENT AL TERENURILOR AGRICOLE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE DINAMICA AZOTULUI …………………………..	70
13.1	Principii generale ……………………………………………………………..	70
13.2	Rotaţia culturilor şi culturi consecutive ………………………………………	70
13.3	Culturi permanente …………………………………………………………..	71
XIV	PREVENIREA POLUĂRII APELOR DE SUPRAFAŢĂ ŞI A APELOR SUBTERANE CAUZATE DE FERTILIZANŢI ÎN CAZUL IRIGAŢIILOR ŞI UDĂRILOR ……………………………………………………………….	72
XV	PLANURI DE FERTILIZARE ŞI REGISTRUL EVIDENŢEI UTILIZĂRII FERTILIZANŢILOR ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE …………………	73
XVI	MĂSURI ŞI LUCRĂRI DE CONSERVARE ŞI ÎMBUNĂTĂŢIRE A CALITĂŢII SOLULUI ……………………………………………………….	74
16.1	Eroziune ………………………………………………………………………	74
16.2	Tasare …………………………………………………………………………	84
16.3	Structura solului ………………………………………………………………	86
ANEXE …………………………………………………………………………………...		90